<p><em>Dragul meu prieten</em>,</p>
<p>Mă întrebi ce fac la orele acestea târzii din noapte Èi vreau să-Èi mulÈumesc pentru grija pe care mi-o porÈi. Abia am ajuns acasă Èi am pus de un ceai de iasomie, mă calmează aproape imediat aroma lui puternică… Te-am simÈit de multe ori aproape, în gând, iar prezenÈa ta îmi alungă sentimentul inconfortabil al singurătăÈii absolute… scriu, Èi, cum se întâmplă de obicei, lucrul acesta mă epuizează. Ca Èi primăvara asta, nervii ei, vântul răcoros care inevitabil îmi dă chinuitoare dureri de cap, treburile din jurul casei care niciodată nu par a-Èi găsi liniÈtea, atmosfera asta încărcată de lumină Èi energie a mugurilor care pleznesc Èi înverzesc privirea… nu-Èi pot ascunde faptul că nu sunt bine deloc, nici nu are vreun sens disimularea. La început scriam să nu înnebunesc, acum scriu să epuizez orice resursă vitală a poveÈtii mele fără sfârÈit, dar vezi tu, nu fac decât să mă epuizez pe mine însumi, ca Èi când aÈ face drum anevoios din răsuflarea mea pe care tot singură îl străbat. Nu e tot timpul aÈa, dar probabil funcÈionez pe principiul prea-plinului: când se umple recipientul, surplusul de apă se scurge, altfel inundă totul în jur. Eu am supapa aceasta prin care, din când în când, mă eliberez. AÈa e scrisul meu, un fel de partidă amoroasă cu amintirile mele, cu acele cuvinte care mi se rotesc în minte, cu umbre de parfum rătăcite prin clipe niciodată definitiv pierdute… nu pot să scriu decât atunci când sufăr, paradoxal, e singura stare care mă face creativ, ce trist, dragul meu prieten, scrisul acesta cu propria fiinÈă e însă cel mai autentic – nimic fals, nimic edulcorat sau disimulat.</p>
<p>CărÈile pe faÈă, cum s-ar spune, Èi apoi la ce bun să fugi mereu de ceea ce simÈi? Vezi tu, capacitatea asta, blestemată câteodată, de a simÈi, o au Èi plantele, Èi animalele, dar ceea ce ne desparte de lumea lor e puterea de a conÈtientiza Èi de a exprima în cuvinte fericirile Èi plângerile noastre. Lacrimi au Èi ele, dar ale noastre se vindecă prin cuvintele în care le turnăm ca într-o magmă, uneori fierbinte, alteori pietrificată, rece, dar păstrând în ea energia dezlănÈuită a vulcanului din care a luat formă. Ce folos să iubeÈti de unul singur, să suferi în tăcere, când Ètii că dincolo, nu mai departe de o întindere de mână, stă omul de care depinde toată lumea simÈirii tale, Infernul Èi Paradisul ei? În lipsa lui, nu mai ajunge nici un semn până la tine Èi ai impresia că lucrul acesta pur Èi simplu te despică în două, o parte rămâne în suferinÈă, iar cealaltă oglinda ei vie, în care se zbate căutându-Èi vindecarea. E ca durerea de cap: poate că n-ar fi dacă n-am conÈtientiza-o, dacă n-am privi în ea ca într-o ceaÈcă de cafea pe care s-a zvântat zaÈul, trasând urmele simbolice ale unui destin imprevizibil.</p>
<p>DeÈi ne afectează întreaga dispoziÈie, n-o dispreÈuim, pentru că ne face să ne simÈim vii, antrenează în noi acea putere a lucidităÈii care scoate la iveală resursele de apărare ale corpului Èi ale minÈii. Ne deÈteptăm pe măsură ce suferinÈa pătrunde tot mai adânc în noi, până la limita omenescului. Acolo abia se cern oamenii, în straturile cele mai puÈin accesibile ale fiinÈei, unde nu poate pătrunde oricine, ci doar acela care are puterea de a se scufunda cât mai mult în necunoscutul care zace latent în propriul sine.</p>
<p>Mă întrebi dacă am inspiraÈie… Ètii tu, eu Èi această parte a fiinÈei mele n-am fost niciodată mai mult decât amanÈi disperaÈi Èi nenorociÈi de prea multă depărtare. Am iubit-o până la limita nebuniei Èi n-am avut-o niciodată total, complet, să mă satur de ea. Am căutat-o mereu, înnebunit după parfumul ei cu note fine de mosc Èi privirea cu irizaÈii verzi, de mare înspumată, mi-am răscolit mintea Èi sufletul spumegând de neputinÈă… Èi atunci apărea, nu Ètiu de unde, atât de sinceră, de caldă Èi de primitoare, de parcă n-ar fi încetat niciodată să mă iubească, de parcă nu m-ar fi părăsit niciodată. Pentru că nici nu mă părăsea, în fapt, niciodată, ci doar se pierdea în faldurile mintii mele bolnave de atâta căutare, ascunzându-se atât de bine doar ca să n-o găsesc uÈor. O simÈeam în mine, înÈelegi, cum simÈi o aÈchie care Èi s-a înfipt în creier, în suflet, în inimă, Èi atunci când respiri, locul care s-a umflat între timp devine din ce în ce mai dureros, de fiecare dată când tragi aer în piept… Èi te lasă când îl dai afară, ca apoi să te apuce iarăÈi Èi iarăÈi… era atât de bine încarnată (sau mai bine zis întrupată) încât nu puteam s-o trag afară, orice-aÈ fi făcut, aÈa că sufeream, sperând să nu cangreneze, să fie nevoie cumva de amputare. Pentru că nu puteam trăi fără ea.</p>
<p><img class="aligncenter wp-image-10881" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2019/06/b7fd49ee61feca99153ddaf2ea0cb48f.jpg" alt="" width="474" height="693" /></p>
<p>Aveam senzaÈia că îÈi bate joc de mine câteodată Èi răbufneam, mă răzbunam, când o prindeam o strângeam aÈa de tare, lipind-o de pieptul meu, încât îi auzeam oasele trosnind, ca într-o încleÈtare furibundă. Atunci voiam să fie toată a mea Èi mă aruncam cu disperare, sărutându-i mâinile, pielea albă a umerilor dezgoliÈi, gâtul prelung Èi îi striveam buzele într-un sărut mortal, să îi simt gustul de sânge primenit. Nu spunea nimic, nici măcar nu respira, îmi calcula fiecare miÈcare, ca Èi când ar fi fost luată prin surprindere de fiecare atingere Èi o aÈtepta cu o curiozitate infantilă pe următoarea, simÈeam că durerea îi făcea plăcere Èi mi-ar fi plăcut s-o torturez cu dragostea mea, aÈa cum făcea ea, dispărând cu zilele, cu săptămânile, cu lunile…</p>
<p>&#8230; eram amândoi aceeaÈi poveste, acelaÈi povestaÈ, din dragostea noastră se năÈtea cea mai frumoasă epopee a lumii Èi eram încredinÈat că vom dăinui mereu, fără să mai Ètim de spaÈiu sau timp, eram într-o continuă renaÈtere, într-o perpetuă metamorfoză, ne reinventam, creÈteam unul din celălalt, întrebându-ne cum am ajuns acolo <em>noi</em> Èi pentru ce am suferit, pentru ce alergam întruna spre celălalt fără a ne putea găsi vreodată în aceeaÈi fiinÈă… răspunsuri nu aveam, era doar căutarea Èi dorul, Èinând loc de întrebări niciodată istovite care-mi ardeau creierii… cuvintele mele trăiesc ticăloase din tăcerile iubirii mele, cresc haotic precum lianele ancorând arborii ca niÈte imense parâme, Èintuindu-i la pământ cu greutatea lor… niciodată n-am dispreÈuit ceva aÈa cum am făcut-o, de fiecare dată, cu muÈenia lor neclintită, cu buzele veÈnic împreunate. Parcă m-am născut în miezul lor Èi acolo sunt blestemat să-mi petrec tot restul vieÈii, fără să pot vreodată măcar să pronunÈ silabele vreunui ”îmi este sete”, ”îmi este foame”, ”unde sunt”, sau pur Èi simplu să mă Èterg la gură de vreo savoare a lor, dacă ar avea vreuna.</p>
<p>M-am întrebat ce mă Èine legat de ea cu fire atât de puternice Èi aspre, încât nu mă pot desprinde cu niciun preÈ? Probabil că aceeaÈi întrebare stă Èi în gândurile tale, poate Èi-e teamă să mă întrebi, să nu mă răneÈti Èi mai mult. Chiar vrei să Ètii? Uite ce îmi scrie, îÈi reproduc o parte din ultima ei scrisoare, trimisă de la Marea Egee:</p>
<!-- WP QUADS Content Ad Plugin v. 2.0.92 -->
<div class="quads-location quads-ad1" id="quads-ad1" style="float:none;margin:0px 0 0px 0;text-align:center;">

</div>

<p>”<em>Nisipul de la Èărm e amestecat cu alge, scoici, pe ici-acolo bucăÈi Èlefuite de sticlă colorată, câteva pene alb-albastre Èi foarte multe pietricele, nu e plaja aceea fină în care să te afunzi cu tălpile iar urma lor palimpsest să se zbicească aproape imediat la soare, e un mal sălbatic, între stânci, ferit privirii, numai bun de ancorat un suflet care caută în largul mării amintirea unui alt suflet, sau a unui alt liman, pierdut cine Ètie unde sau când, dintr-un motiv încă neclar, aÈa cum e Èi cerul deasupra ta, cu azurul împânzit de umbre albe, fine, de regret. În linia orizontului, numai albastru, ca Èi cum întregul univers Èi-ar fi răsfrânt frumuseÈea prin ochii tăi senini Èi i-ar fi dat proporÈii infinite… Nimeni în golful acesta micuÈ, doar tu în sufletul meu Èi marea care scaldă încăpăÈânat Èi liniÈtit, în ritmul ei imperturbabil, limba de nisip argintat în care te-ai oprit, desculÈ, ca să-Èi asculÈi inima sau pur Èi simplu ca să încerci să te regăseÈti, dincolo de cortina mincinoasă Èi perfidă a lumii, în rolul autentic al fiinÈei tale, faÈă în faÈă cu nemărginirea lumii… Dincolo de cuta prea adâncă de gânduri de pe fruntea ta nu e decât neliniÈte Èi nu Ètiu dacă să mă apropii de tine încet, încet, să nu te tulbur Èi mai mult, sau dacă să te strig pe nume, de departe, să văd dacă mă auzi Èi dacă te întorci, uimit… </em></p>
<p><em>Mi-am strâns poalele rochiei lungi, poate prea lungi pentru o plimbare la malul mării Èi mătasea atârnă greu, udă Èi învălmăÈită, aproape mă încurcă în mersul acesta prin apă Èi marginile atât de largi, încărcate cu nisip, mă trag la tot pasul înapoi, dar nu m-aÈ opri departe, am învăÈat să merg de-o vreme numai împotriva curentului… Îmi este teamă să vin prea aproape, mai bine rămân să te privesc din umbră, aici, din partea mea de Èărm s-a lăsat deja răcoarea asfinÈitului, tu eÈti atât de liniÈtit când nu sunt lângă tine Èi totuÈi mă simÈi în preajmă, am sentimentul că te-aÈ tulbura din nou cu prezenÈa mea Èi te-aÈ putea pierde încă Èi încă o dată, ca de fiecare dată… E rece apa, încă rece, Èi mă îngheaÈă ca Èi tristeÈea ta pe care nu o poÈi ascunde, cel puÈin nu acum Èi nu de mine, marginile buzelor Èi-au coborât Èi s-au strâns ca după o băutură amară, cu gust de fiere. Parcă ai mai îmbătrânit Èi totuÈi ai acelaÈi farmec…</em></p>
<p><em>Unde e zâmbetul de ieri Èi voioasa întrebare ”Ciao, bella!” cu care mă întâmpinai? Èi râsul pe care îl am Èi acum în urechi, mai mult ca o amintire dureroasă, de care mă despart atât greu, Èi ochii tăi limpezi Èi calzi, cu privirea albastră ca marea nesfârÈită de iluzii…</em></p>
<p><em>N-aÈ vrea decât să Ètii că sunt aici, să înÈelegi fără ca eu să-Èi dau măcar de bănuit că mie poÈi să-mi spui orice durere, pentru asta nici nu-Èi trebuie cuvinte – noi doi am inventat un alt fel de alfabet, numai al nostru, nu-i aÈa?, ca un alfabet al muÈilor, doar fără semne – că bătăile inimii mele o să te asculte cuminÈi Èi o să le ducă departe de tine, prin mine, să-Èi piardă urma în mare Èi ea să le împrăÈtie dincolo de orizont… lângă tine o să mă transform într-un uriaÈ receptacul în care încap toate neliniÈtile Èi toate căutările tale… aÈa cum stau, lipită de spatele tău, lasă-le încet să curgă prin mâinile mele, prin braÈele mele, prin tot corpul meu către tălpile mele captive în nisipul care, între timp, s-a făcut mormânt. </em></p>
<p><em>Nici nu mai Ètiu dacă ai vrea să fiu aici, sau dacă măcar ai vrea să fie cineva cu tine acum, dar am venit să-Èi spun că voiam să scriu o proză perfectă, despre o întâlnire la malul mării Èi să te întreb dacă pot să te aduc pentru câteva ceasuri înapoi la mine, aici în valurile acestea turbate din sufletul meu, aici în furtuna asta care a astupat toate Èipetele pescăruÈilor Èi i-a alungat departe în nori, pe Èărmul acesta sălbatic Èi stâncos ce încovoaie un mal abrupt, cioplit în spumă amară…</em>”</p>
<p>Cum aÈ putea să mă rup din lumea asta, dragul meu prieten, fără a sângera? A devenit pentru mine un drog care îmi anihilează orice raÈiune, mă face dependent zi Èi noapte, sunt bolnav incurabil de cuvintele ei, de parantezele Èi semnele ei de suspensie, de toate neliniÈtile ei captive în aceste fragmente rupte din chiar inima acestei femei. Poate că nici nu o iubesc, adevărul este că e o dorinÈă supraomenească ceea ce simt, iubire e prea puÈin spus.</p>
<p>Vezi tu, m-ai întrebat de multe ori de ce îmi ia atât de mult să scriu Èi am evitat răspunsul, ca să nu mă crezi ipocrit – nu, nu sunt perfecÈionist, nu sunt omul revenirilor, sunt omul amintirilor Èi al necredinÈei, al trecutului care-Èi păstrează în mine sadicele rădăcini, întinse prin tot corpul, ameninÈând cu sufocarea. Sunt într-o luptă continuă cu scrisul, aÈa cum te lupÈi cu nesomnul când Ètii că mai ai puÈin de trăit Èi-ai vrea să faci altceva în afară de a te relaxa înaintea morÈii.</p>
<p>Sunt îndrăgostit Èi starea asta mă predispune la veghe, încercând din răsputeri să păstrez în minte ceea ce nu mai pot retrăi cu nici un preÈ. Clipe unice care s-au Èters de pe cadranele ceasului Èi s-au prelins în mine, ca niÈte picături de cianură care, insuficiente pentru a distruge, lâncezesc în celule, cauzându-mi nesuferite spasme – nu pot nici să trăiesc, nici să pun capăt în vreun fel acestei lupte a mea contra propriului eu. Ce se va alege de mine nu mă mai întreb, sau poate nu mă mai interesează. Tot ceea ce am scris va servi, desigur, vreunui analist care să mă disece Èi să descopere cu stupoare vreo nouă boală, total necunoscută până acum, dar atât de molipsitoare încât întreaga umanitate va resimÈi flagelul ei… s-o numim dependenÈă, ar fi prea mult, Èi apoi dependenÈa nu doare… malformaÈie a sufletului, permanent contorsionat în carapacea de os a trupului, sau mai bine o boală rară a sângelui, care nu se mai opreÈte din curs, antrenând în drumul lui sinuos toate venele, de lungimea Căii Lactee…</p>
<p>Iată, s-a făcut miezul nopÈii, scrisoarea asta sper că te va face să nu-Èi doreÈti niciodată să cazi pradă sentimentelor pe care nu le poÈi vedea, auzi, pipăi, acele sentimente, repet, care te întorc pe toate feÈele Èi te lasă complet dezgolit, fără pic de compasiune. Când ne vom revedea, să nu te miri că am îmbătrânit, mi-am lăsat barba să crească Èi părul de la tâmple a început să se rărească drastic, am rămas acelaÈi însă, în mine s-au scris atât de multe poeme încât n-am loc de moarte Èi nici nu mă mai tem de ea. Stau în acelaÈi loc, în oraÈul acesta pe străzile căruia s-a lăsat acum întunericul sunt ultimul rătăcit bezmetic în căutarea ei, dar paÈii nesiguri mă duc mereu în derivă, când mai aproape de femeia pe care am iubit-o, atât cât să îi simt urma de viaÈă în mâini Èi s-o duc la gură cu lăcomia depărtării, când mai departe de mine, purtând cu ei, dincolo de lumea asta trecătoare, blestemata fericire de a fi trăit cu ea, din toate vieÈile mele, cea mai frumoasă poveste de amor a tuturor timpurilor…</p>
<p>CitiÈi Èi <a href="https://bel-esprit.ro/ce-am-fi-avut-sa-ne-spunem-acum/" target="_blank" rel="noopener noreferrer">Ce-am fi avut să ne spunem acum?</a>
<div class="saboxplugin-wrap" itemtype="http://schema.org/Person" itemscope itemprop="author"><div class="saboxplugin-tab"><div class="saboxplugin-gravatar"><img alt='Bel Esprit' src='https://secure.gravatar.com/avatar/c6a43d7836c1925ef415e5b4d05699658693ab9be99769b4054ed02753525662?s=100&#038;d=mm&#038;r=g' srcset='https://secure.gravatar.com/avatar/c6a43d7836c1925ef415e5b4d05699658693ab9be99769b4054ed02753525662?s=200&#038;d=mm&#038;r=g 2x' class='avatar avatar-100 photo' height='100' width='100' itemprop="image"/></div><div class="saboxplugin-authorname"><a href="https://bel-esprit.ro/author/bel-esprit/" class="vcard author" rel="author"><span class="fn">Bel Esprit</span></a></div><div class="saboxplugin-desc"><div itemprop="description"></div></div><div class="clearfix"></div><div class="saboxplugin-socials "><a title="User email" target="_self" href="mailto:pc&#111;ncurs&#064;ya&#104;&#111;&#111;.&#099;&#111;m" rel="nofollow noopener" class="saboxplugin-icon-grey"><svg aria-hidden="true" class="sab-user_email" role="img" xmlns="http://www.w3.org/2000/svg" viewBox="0 0 512 512"><path fill="currentColor" d="M502.3 190.8c3.9-3.1 9.7-.2 9.7 4.7V400c0 26.5-21.5 48-48 48H48c-26.5 0-48-21.5-48-48V195.6c0-5 5.7-7.8 9.7-4.7 22.4 17.4 52.1 39.5 154.1 113.6 21.1 15.4 56.7 47.8 92.2 47.6 35.7.3 72-32.8 92.3-47.6 102-74.1 131.6-96.3 154-113.7zM256 320c23.2.4 56.6-29.2 73.4-41.4 132.7-96.3 142.8-104.7 173.4-128.7 5.8-4.5 9.2-11.5 9.2-18.9v-19c0-26.5-21.5-48-48-48H48C21.5 64 0 85.5 0 112v19c0 7.4 3.4 14.3 9.2 18.9 30.6 23.9 40.7 32.4 173.4 128.7 16.8 12.2 50.2 41.8 73.4 41.4z"></path></svg></span></a></div></div></div>