iau forma ultimului bis și-ți las palmele
ție
să simtă încă o dată
ce-am simțit prima oară
altfel
spectacolul n-ar avea
nicio noimă.
se poate, pot.
sunt un acordeon și timpul
inspiră și expiră prin mine după cum brațul
dat peste cap al busolei înțeapă
clapele murdare de nord, o depărtare ce stă să înceapă.
îmi amintesc.
în vreme ce așteptam în stația lui 10
am cedat amândoi
atacul de cord avea să ne coste
cât două bilete
la teatru.
să simt usturimea încă o dată
iau forma ultimului bis și-ți las palmele
ție.
foto sursa
Citește și poetului să nu-i ceri
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.