Am ajuns și eu acum la vîrsta „babei de germană” din școala generală. „Vine baba de germană!”, spuneam și fugeam ca potîrnichile în bancă. Ce nedreptate îi făceam în inconștiența tinereții noastre fără să ne dăm seama că părul ei sur va fi și al nostru peste ani… nu chiar peste foarte mulți ani.
Copile drag, indiferent că ești băiat sau fată, tot o inimă ai în piept. Și, dacă o ai bună, vei suferi așa cum numai cei buni pot să o facă. Nu știu încă dacă asta e binecuvântare sau blestem, deși am 45 de ani acuș, sunt prea tânără ca să-mi dau seama de profunzimea asta.
Nu ne-a învățat nimeni la școală cum e cu sufletul. Au băgat în noi matematică și fizică, frică și frustrare, visam tabelul lui Mendeleev și teze ratate, aveam coșmaruri că uit anii de domnie ai lui Ștefan cel Mare și vai!, ce o să zică mama dacă iau un patru!?
Copile drag, vreau să-ți spun un adevăr: iubirea nu e ca-n povești. Nu, nu te amăgi și nu te vinde ieftin. Să știi că uneori, adeseori, iubirea moare. „Romeo și Julieta” nu e de bine. Trebuie să trăiești iubirilor ce mor. Jelește-le ca pe orice mort, dă-ți timp să vindeci rana și vezi-ți cuminte de drum. Nu căra cu tine păreri de rău, așa o fi fost să fie.
Ce sfat frumos mi-a data tata cînd am împlinit 18 ani: Ai grijă de ce suflet alegi să-ți pese în viață, fată dragă!
Nu l-am înțeles atunci, multe nu înțelegi la 18 ani și multe crezi că știi. Acum știu că acel „să-ți pese” înseamnă să suferi, să rabzi, să disperi.
Spunea draga noastră Ileana Vulpescu, fie-i țărâna ușoară, „La multe trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni”.
Văd pe Facebook tineri îndrăgostiți. Ce bine li se șade împreună și ce frumoasă este iubirea lor curată. Dar oare știu ele cîtă dezamăgire le așteptă cînd „Soarele meu” pleacă să lumineze galaxii străine? Sau știu ei oare cîtă disperare rămîne cînd pleacă „My all” cu altul musculos și cu capacitate cilindrică a BMW-ului mai mare?
M-aș duce prin licee să vorbesc cu tinerii. Măi copii, nimeni nu ne este dator cu iubirea. Dacă înțelegi asta la timp, scapi de multă suferință. Scapi tu și-i scapi pe ceilalți. Le dai drumul și chiar binecuvîntarea să fie fericiți cu cine vor ei. Pretenția de a fi iubit așa cum iubești tu este cea mai aberantă pretenție.
Dacă nu te (mai) iubește, poate va sta de ochii lumii, de mila ta, de dragul copiilor sub același acoperiș cu tine, dar tu ești fericit/ă să ții o pasăre în colivie cînd știi că el/ea abia așteaptă să uiți portița deschisă? Iubire înseamnă să te dai din ușă, să lași liber omul, liber de tine să aleagă fără a fi constrîns de nimic.
Ce bine ar fi să nu ne mai privim de sus unii pe alții. Nu avem nimic de demonstrat fiindcă Dumnezeu ne-a dat fiecăruia cîte ceva unic.
Ce bine ar fi să ne privim cu blîndețe unii pe alții. După ani și ani, iubirea, ca orice foc de altfel, se mai potolește, căci numai focul iadului e veșnic. Rămîne cenușa caldă a respectului și toleranței, dar fiecare om are o demnitate. Și demnitatea asta, la un moment dat, își cere tainul. Simți că ai fost nedreptățit cu acordul tău. O dată, de două ori, de zeci de ori. Și vezi că din om bun ai rămas un biet om prost. Fiindcă ți se rîde în nas, fiindcă demnitatea ta nu mai există deloc. Și atunci plînge și Dumnezeu. Ce ți-ai făcut, omule, cu tinerețea? Eu te-am zămislit după chipul și asemănarea mea și tu acum te tîrăști ca un șarpe…
Ridică-te de acolo, scutură-te de gînduri rele și ia-o încetucu de la zero. Zero așteptări de la alții, zero planuri fără o bază solidă aducă TU, zero ipocrizie că „trebuie” să fii iubit.
Încetați, copii, să credeți tot ce auziți în manele. Versurile lor de multe ori te duc spre o turmă din care nu vrei să faci parte.
Puneți preț pe cuvinte și cîntăriți viața cu inima, „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.
Părinții voștri v-au botezat, aveți un înger păzitor, un duh sfînt care vă poate întări în necazuri. Suntem mult mai mult decît vedem în oglindă. Trupul e un măgăruș ce cară un suflet. Dacă sufletul ți-e hîd asta se va vedea în faptele tale și în comportamentul tău față de alții.
Zicea așa de frumos părintele Arsenie Papacioc:
„Bărbatul e capul, fără discuție. Dar el nu știe un lucru, ca femeia este inima. Marea greșeală, să disprețuiești femeia. A făcut-o Dumnezeu în toată frumusețea. Într-o poezie, dacă nu e muză femeia, nu e atît de atrăgătoare și de gustoasă. Femeia joacă un rol nemaipomenit de important. Ea e inima și nu trăim atît de mult prin cap, de care e mare nevoie, cît trăim prin inimă. Poetizăm, viețuim, iubim, ne iubim.
Da, bărbatul e capul, dar femeia este inima. Și un cap fără inimă, dragul meu să mă ierți, este un cap sec.”
Un articol de Luminița Popescu, sursa blogul Luminiței Popescu
