Trandafir, simetrie, speranță
Un creator, spunea Neruda, nu trebuie să fraternizeze „doar cu trandafirul și cu simetria”, ci și cu „neobositele speranțe umane”. Cum să nu-i dăm dreptate acestui poet care atrăgea sute de mii de oameni pe unele stadioane din America Latină, veniți la chemarea liderului politic, dar și ca să asculte pur și simplu poezie. Astăzi pare incredibil să ne imaginăm asemenea gesturi de fraternizare și cu trandafirul și cu speranța. Dar de undeva din insula neagră a nefericiților, acest mare poet ne zâmbește.
Dinu Flămând
Nu am deprins din cărți nicio rețetă după care să compun un poem: iar la rândul meu nu vreau să dau impresia și nici nu doresc pur și simplu să dau vreun sfat, sau să mă exprim despre modul și stilul în care noii poeți ar putea primi de la mine măcar un strop de presupusă știiță în această privință.
[…] pe parcursul vieții mele eu am găsit pretutindeni, totdeauna, susținerea de care aveam nevoie, formula care mă aștepta, nu pentru a o trece sau a o pietrifica în cuvintele mele, ci pentru a-mi explica mie însumi lucrurile.
[…] zic că nu știu dacă acele lucruri ieșeau înaintea mea pentru pentru a fi mai apoi comunicate altor ființe, sau era doar mesajul pe care alții îl trimiteau spre mine ca pe o cerere sau ca pe o acuzație. Nu știu dacă le-am trăit sau le-am scris pe toate acestea, nu știu dacă au fost adevăr sau poezie, ceva trecător sau etern, versurile pe care le-am experimentat în acel moment, experiențele pe care le-am cântat mai târziu.
Din toate acestea, prietenii mei, decurge tâlcul că poetul trebuie să învețe de la cât mai mulți oameni. Nu există singurătate inexpugnabilă. Toate drumurile duc spre același punct: să ajungem să comunicăm ceea ce suntem.
[…]
Poetul nu e „mic zeu”. Nu e cineva pe care l-a reperat un destin mistic superior sorții de care au parte cei care practică alte meserii și profesiuni. Eu totdeauna am susținut că cel mai bun poet e omul care ne face zilnic pâinea; cel mi apropiat brutar, un om care nu are de ce să-și imagineze că ar fi un zeu […] Numai pe această inalienabilă cale de a fi niște oameni obișnuiți ajungem să-i restituim poeziei amplul spațiu de care are nevoie, care i-a fost ciuntit în fiecare epocă, și pe care la rândul nostru avem tendința să-l ciuntim.
[…]
Stelele noastre primordiale sunt lupta și speranța. Dar nu există nici lupte nici speranțe solitare.
[…]
Cu exact o sută de ani în urmă, un poet sărac și splendid, care trăia în disperarea cea mai atroce, a scris aceste rânduri profetice:
„A l’aurore, armés d’une ardente patience, nous entrerons aux splendides Villes.”
Iar în zorii zilei, înarmați cu o ardentă răbdare, vom intra în splendidele Orașe!
În concluzie, trebuie să le spun oamenilor de bună credință, muncitorilor, poeților, că tot viitorul este exprimat în această frază a lui Rimbaud; numai cu o ardentă răbdare vom construi splendida cetate de unde vor veni lumina, dreptatea și demnitatea pentru toți oamenii.
Și uite așa, poezia nu va fi cântat degeaba.”
Din discursul lui Pablo Neruda la decernarea Premiului Nobel
Citește și am iubit-o și câteodată și ea m-a iubit
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.