atunci când îți vei toci toate simțurile, vei scrie
cartea rece. din care nu vor adia efluvii, nu vor răzbate
zgomote, nu va licări lumina, nu se va exfolia pipăitul,
nu vor sfârâi ca arse dulcele, acrul, amarul. cartea
rece, după care umbli cu simțurile făcute ferfeniță și
care nu țâșnește din energiile intacte, ci dintr-un puț
din care au fost supte toate materiile potrivite extazului,
necesității, forței, derutei, eșecului. în cartea
rece sunt spectre care se adună pe câmpul de bătaie
mult după ce bătălia s-a sfârșit. șobolani de pâslă care
nu vânează și nu sunt vânați. preoți de gheață care
nu mai trebuie să predice. anesteziați care subțiază și
ultima realitate. o lungă pânză cu stafii ordonate și
hieratice, dar care nu se roagă, ci pur și simplu se
odihnesc.
până atunci, însă, ai de tocit tot ce mai e de tocit.
simțuri mai mici, organe mai mici. și deci hrană mai
puțină pentru fiecare dintre ele. până atunci, însă,
ochii să nu mai vadă, dar să nu devină orbi, pielea să
nu mai simtă căldura și înghețul, timpanele să atârne
blege ca niște scorburi puse la muiat, limba să se
curețe de orișice gust, nasul să ajungă ca un grătar de
fontă prin care intră, albe, terne, fără nuanță, și miasmele,
și miresmele. o făptură fără simțuri în vârful
unui deal fremătând de verdeață. soarele privit cu
tecile urechii, vântul ascultat cu pupilele bulbucate.
un miros de val de nisip în pustiul limbii. și odihna,
da, odihna simțurilor până mai de ieri atât de ostenite.
stau pe vârf și nu vad nimic.
asta e toată răsplata
Paul Cernat, la 19 iunie 2024: ”S-a stins după o lungă suferință, la numai 66 de ani, unul dintre cei mai importanți și mai valoroși poeți români postdecembriști: Ioan Es. Pop (n. 27 martie 1958, Vărai, Maramureș). Absolvent al Filologiei băimărene, secția română-engleză, a activat în cenaclul local Nord și a fost, la începutul anilor `80, redactor-șef al publicației studențești omonime. După absolvire a lucrat ca profesor navetist la Ieud, experiență care l-a marcat. Asemeni altor congeneri, nu a putut debuta multă vreme în volum; a frecventat o vreme, la București, ședințele Cenaclului Universitas, condus de profesorul Mircea Martin, și a lucrat o vreme, în Capitală, la șantierul Casei Poporului, debutînd editorial abia în 1994 – într-o vreme puțin prielnică poeziei – cu excepționalul „Ieudul fără ieșire”: hiperrealismul poetic, de o aparentă simplitate a mijloacelor, construiește aici o imagine de infern fără speranță al autodistrugerii provinciale, variantă coșmarescă a „locurilor unde nu se întîmplă nimic.” Revendicat la vîrf de promoția nouăzecistă, cu neorealismul ei apocaliptic, a fost mai mult decît reprezentantul unei generații. Volumele ulterioare (Porcec, Pantelimon 113 bis, Petrecere de pietoni, Unelte de dormit, Și cei din urmă vor fi cei din urmă, pînă la testamentarul Arta fricii din 2016) adaugă piese noi, în game diferite, unei epopei biografice a lumilor închise, în descompunere (fie că spațiile se numesc Ieud, Pantelimon, Oltețului sau Momfa). Blîndețea liniștită a tonului, sobrietatea resemnată a discursului liric, derutant narativizat, se încarcă, poem după poem, cu o forță întunecată, tot mai subțiată de ironie manieristă cu trecerea timpului; un dramatism existențial care obsedează, ca la Bacovia, fără concizia eliptică a acestuia, dar copleșitor pe ansamblu. A publicat mai multe antologii de versuri și cîteva volume notabile în colaborare (cu Lucian Vasilescu, Robert Șerban și Peter Sragher), participînd și la cîteva antologii de grup „optzecisto-nouăzeciste” (Manualul de literatură, Băutorii de absint). A fost și un publicist de neignorat, colaborator la mai multe reviste și ziare postdecembriste, redactor-șef, o vreme, la Ziarul de duminică, supliment al Ziarului financiar. A publicat, împreună cu Marius Chivu, volumul Fețe jupuite. 12 interviuri (2015). Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi – nu atît de multe, totuși, cît ar fi meritat. A fost nu doar un poet excepțional, ci și un om bun, marcat dostoievskian de o sensibilitate împinsă pînă la umilință. Literatura română pierde un poet major, ultimul mare poet al morții, după Cristian Popescu. Dumnezeu să-l odihnească.”
Criticul Robert Șerban:
