Site icon Bel-Esprit

Asfințitul se contemplă în tăcere

Am urmărit azi, preț de vreo două ore, toate canalele de televiziune românești decente, preocupate de cazul Răzvan Ciobanu. Mulți predicatori, multe crainice amatoare, multă pacoste pe capul limbii române, de exemplu „necropsia cadavrului”, multe informații care mai de care mai savante, explicații mai inteligente. Un om destul de tânăr a murit. „S-a isprăvit”, cum a spus Iisus. Mama lui a cerut indulgența celorlalți spre a-și plânge copilul, șocată și răpusă de durere, dar nu i se dă. Un întreg circ, o întreagă sarabandă în jurul cazului, precum ulii după prada (a se citi rating).

Pe Facebook se postează la greu. Inițial m-am ferit să fac vreun comentariu, pentru că nu e nimic de comentat în fața morții. Cu moartea nu se comentează și nu se negociază.

Dar transcriu aici două postări care au avut decența de a trece dincolo de interese meschine și de a aduna aprecieri, punctând acele carențe ale nației acesteia pe care un asemenea eveniment la scoate la iveală. Datul cu părerea despre ceea ce se petrece în viața celorlalți par a fi domeniile în care românii sunt campioni. Dar aici este vorba de moarte. E cu totul altceva. Asfințitul se contemplă în tăcere, cu gândul la ceea ce se află dincolo de el.

Așadar, Camelia Radulian scrie pe pagina ei de Facebook:

Răzvan Ciobanu, un artist și un om pe care l-am admirat, a murit. A murit așa cum a trăit: spectaculos, fulminant, uluitor, controversat.
Simt nevoia să vorbesc despre el și să sar în apărarea lui, pentru că, așa cum era de așteptat, mulți creștini, deși abia ieșiți din bisericile în care și-au plecat mai deunăzi capul a -cică-smerenie si bunătate, au început deja să muște din amintirea mortului.

Cât a avut Răzvan Ciobanu curajul să își asume greșelile în această viață, nu va avea curajul să o facă un batalion întreg de corecți și smeriți întru Domnul, dar cu ochiul rău mereu la pândă spre semeni.
Poate că da, Răzvan Ciobanu a fost drogat când a murit, după cum a fost și homosexual, după cum a fost și excentric, și om bun, și aerian, și creativ, și fantezist, și total altfel. Poate, zic!

Artistul din el, desigur, nu-l face nevinovat, dar nici mai vinovat decât neprihăniții bețivi care populează șoselele, casele, viețile… sau mânâncă din alocațiile pruncilor.
Oricum, eu nu l-aș fi văzut și nu l-aș fi admirat niciodată pe Răzvan Ciobanu în rolul unui monument de corectitudine socială, de aliniere docilă la norme. Dacă ar fi fost așa, farmecul lui ar fi fost inexistent, iar el ar fi fost azi un mort ca oricare altul.. Pentru că lumea nu e sărată și piperată de oameni perfecți, ci de oameni care, nefăcând rău, își asumă un drum al vieții pe căi abrupte și periculoase.

Răzvan Ciobanu a fost, de fapt, un munte de carismă, talent, gentilețe și particularitate. Un altfel. Repet, nu aș fi vrut să-l văd vreodată raliat la tot ceea ce face din viețile altora o nesfârșită repetare de corectitudini sau prefăcătorii.
Nu aș fi vrut nici să-l văd îmbătrânind impecabil și monoton, amplu preocupat de prostată și de colesterol, sau sfârșindu-se de un Alzheimer, sau dormind în pat cu o bătrânețe pașnică, reumatică, balonată, neputincioasă. Cred că nu acesta ar fi fost cu adevărat destinul lui. Cred că nici el nu și-ar fi dorit o viață atât de lungă, de frumoasă și de previzibilă.

Despre unii oameni trebuie să se vorbescă. Ei fac deliciul vieții noastre, după cum nebunii fac posibile spitalele de nebuni.
Răzvan Ciobanu a fost un om frumos și a avut o moarte, deși prematură, perfect demnă de viața unui artist spectaculos.

Dacă oamenii îl hulesc, micimea lor e de înțeles. Dacă preoții îl hulesc, micimea lor e o neputință nedemnă de hainele preoțești, dar o dovadă în plus că doar cel atins de Dumnezeu poate ierta.

Somn lin, Răzvan Ciobanu!”

Cu finețea unei lame de cuțit sau a unui bisturiu gata să îndepărteze infecția, chiar dacă și asta presupune o mare durere.

Alexandru Mogoșeanu îi răspunde pe blogul lui, Blogoșeanu, temperat, lucid și sincer:

Am citit postarea ta, Camelia Radulian. Nu știu ce să zic. Asta o spun pentru că așa se începe elegant, pentru că, dacă nu știam, probabil nu mă apucam să înșir litere. Este despre Razvan Ciobanu. Ca de obicei, tot ce scrii acolo e corect. Pentru că te citesc. Dar acum parcă mă simt dator. Față de un mod de a gândi, care (se știe bine) trădează un mod de a trăi. De fapt, te ferești – cu eleganța feminină pe care ți-am remarcat-o (ș) în scris, să spui direct că… 
E vorba despre cum îi vedem pe cei diferiți de noi. Sunt născut în anii șaizeci, deci ar trebui să gândesc ceva mai împătrățit. Dar nu ține de vârstă. Moartea lui Razvan Ciobanu nu ar fi fost o știre, dacă el nu ar fi făcut cu moartea lui ceea ce a făcut și cu viața: ceva deosebit. E ciudat că un cuvânt normal, din DEX, care ține de știință, a devenit aproape o înjurătură. “Homosexual” e ceva care definește ceva diferit, nu ceva rău. Cu toate astea, se prelungește peste ani sensul peiorativ, mai ales prin derivatele deja comune, devenite aproape poante:”Dă-l încolo de poponar!” etc. Nu am auzit homosexuali zicând “Lasă-l dracu’ de heteroi!”, sau cine mai știe ce. Mândria noastră românească, mascată sub falsa păstrare a tradițiilor, ne demască permanentul comportament referitor la capra vecinului. A fi indignat de faptul că e cineva homosexual, e aproape totuna cu a-i reproșa unui australian că a mâncat la prânz tocăniță cu leuștean. Mândria noastră de hetero, mai ales a masculilor, e în numărul victimelor care ne pică la pat, iar ăia cu adevărat educați mai dau și detalii. Vai de capul lor… Babe fără vârstă vor spune: “Vaaai, dar ce văd nepoții noștri?”.
Exact ce le oferiți. Lipsa comunicării. A explicațiilor că pe lume există tot felul de oameni. Dar ar fi indecent să o faceți, nu?
Nu putem vorbi cu copiii noștri despre sex. De aceea, avem mame de doisprezece ani.
Nu putem vorbi cu copiii noștri despre droguri, de aceea plimbă seringi.
Nu putem vorbi cu copiii noștri despre alcoolul la volan, de aceea mor în accidente de circulație.
Nu putem vorbi cu copiii noștri despre moarte și bătrânețe, de aceea le stăm pe cap, cu egoismul de a crede că nu-i încurcăm.
Nu vorbim cu copiii noștri, de fapt, despre viață. Pentru că ne e frică. Nu de ea. De ei. De copii. Că ne-ar crede niște tembeli imorali.
Dar, de fapt, asta creștem.”

Un schimb de replici între doi oameni de litere care gândesc viața în spiritul realității ei faptice.

Concluzia?

Vă aparține.

Exit mobile version