Ascultam Gershwin și o iubeam. Nu doar când ascultam Rhapsody in Blue, dar piesa aceasta îmi intrase în sânge odată cu mirosul ei (nu era o marcă pe care ai fi putut s-o identifici la prima respirație, era un amestec de feminitate și de pasiune, peste care turnase o picătură de parfum exotic, amintindu-mi de nopțile de vară din Calcuta, curgerea lină a Gangelui, aroma de santal), cu pielea încinsă de sărutările mele care îi dădeau strălucirea fildeșului, cu privirea și cu vocea ei șoptită…
Ultima oară când ne văzusem fusese și ultima. Nu pentru că așa intenționasem, ci pentru că așa hotărâse cineva mai presus de noi, să ne iubim atunci ca doi sălbatici, ca doi condamnați la moarte, ca doi combatanți în teatrul de luptă al unui nou război mondial, și să plecăm fiecare pe drumul nostru, fără să ne spunem vreun cuvânt.
Ascult Gershwin și o iubesc mai mult ca niciodată, acum, când am pierdut-o definitiv. Niciodată n-am înțeles de ce n-a putut aștepta să mă maturizez îndeajuns încât să nu-mi fie teamă de pierdere, de rătăcire, de naufragiul sufletesc în care m-aș fi putut afunda.
Când era fericită, fotografia nori. Îi plăcea marea și citea foarte multă filozofie. Se refugia în ocultism, atunci când nu găsea răspunsuri potrivite unor realități imposibile. Era convinsă la modul absolut, imposibil de schimbat, că bărbatul trebuie să facă primul pas, nu femeia, pentru că asta face parte din prerogativele speciei.
Era singura care și-a dat seama că aveam darul previziunii și singura care a crezut în mine, în ciuda nefericirii și a singurătății ei. Simțeam că o stăpânesc atât de bine, răspunsese atât de bine la tratamentul crud pe care i-l aplicasem Dumnezeu știe de ce (acum, reamintindu-mi, mă gândesc cum ar fi putut suporta altcineva timp de 7 ani ceea ce făcusem eu cu ea), eram atât de sigur pe dragostea ei încât îmi trăiam la cele mai înalte culmi orgoliul, un sentiment care îmi dădea neîncetat impulsul de a o răni, curios dacă mă va primi, ca de fiecare dată, cu și mai multă dragoste.
Ascult Gershwin, e septembrie, a plouat mult și speram că se va răzgândi. Nu voi înțelege niciodată cum, iubindu-mă, a putut să rupă orice legătură. Am încă senzația că femeia asta îmi aparține deplin, ca un braț, ca o inimă, și realizez că speranța e cea care ne distruge, pentru că ea ține în viață suferința. Nu suntem singurii, dar asta nu mă consolează acum. Trăiesc pe nisipuri mișcătoare și aș vrea să dau timpul înapoi, să-i ofer pieptul meu și organele vitale dinăuntul lui în schimbul unui zâmbet.
O privesc în poze și mi se pare la fel de frumoasă, doar că are cearcăne care îi trădează oboseala. Cu ultimele puteri s-a rupt de mine și doare al naibii. Nici măcar nu știu ce gândește acum despre mine, mi-e teamă că nu voi mai afla niciodată. Mă consola mereu că într-o viață viitoare vom fi împreună, fericiți.
N-aveam niciodată timp de ideile ei ciudate, n-aveam niciodată stare s-o întreb ce își dorește, ce o face fericită, ce carte a mai citit sau la ce film a plâns ultima dată. În absența mea, în singurătate, mă simțeam stăpân.
N-am înțeles niciodată de ce o melodie te poate urca la cer sau coborî în infern cu aceeași intensitate. Ascult Gershwin și aș vrea să mă uit în ochii ei, ca să găsesc toate răspunsurile.
