Site icon Bel-Esprit

Asasinarea Împărătesei Sisi

Soarta prințeselor nu e întotdeauna așa cum apare în vitrina din spatele căreia ne privește cu zâmbet larg, într-o mare de dantele și înconjurată de valeți și domnișoare de curte. O descriere a asasinării Împărătesei Elizabeta a Austriei și Regina Ungariei (cunoscută sub numele de Sisi) poate fi dovada faptului că avem dreptate.

Puțină istorie : cea mai cunoscută asasinare a unui habsburg a fost împușcarea Arhiducelui Ferdinand de către separatistul iugoslav Gavrilo Princip, în timp ce mergea într-o mașină în Sarajevo în 1914, întâmplare considerată a fi scânteia care a condus la declanșarea Primului Război Mondial. Aceasta nu a fost însă prima crimă împotriva unui membru din familia regală a Austro-Ungariei, săvârșită în timpul  în timpul unei călătorii.

Dacă ne gândim și la cazurile pe care ni le face cunoscute literatura, Mary Shelley a ales ca loc de întâmplare a evenimentelor tragice ale romanului ei ,,Frankenstein” pe malul lacului, la Geneva: uciderea fiului lui Victor Frankenstein în Plainpalais de către creatura pe care el însuși o crease, aceasta fiind răsplata odioasă pentru hybrisul său de a forma o ființă vie și apoi de a-l abandona. Un caz similar ar putea fi disputa anarhiștilor cu imperialii în lupta de clasă. Revoluția franceză, a cărei martoră a fost și mama autoarei, Mary Wollstonecraft (scrierile ei atesa acest fapt), a fost unul dintre motivele care i-au adus pe Mary și pe Percy (Bysshe Shelley, poetul romantic) la Paris în fuga lor secretă în 1814, la fel cum este menționat în ,,Memoriile secrete ale lui Mary Shelley: The Frankenstein Diaries’’.
Călătorii care pășesc pe porțile Genevei ar putea fi impresionați de povestea acestor personaje, iar pentru cei care caută mai multe de explorat aici se află și povestea suspicioasei crime a unuia dintre cei mai cunoscuți membri ai familiei regale habsburgice, care a condus și dominat viața Europei Centrale: Sisi, Împărătesa Elizabeta a Austriei și Regina (n. 24 decembrie 1837, München – d. 10 septembrie 1898, Geneva) a fost soția împăratului Franz Joseph al Austriei.) Elisabeta, „împărăteasa fără voie”,  a fost o femeie cu totul nefericită, depresivă, trăind episoade frecvente de anorexie alternând cu bulimie, angoase și atacuri de panică.

Căsătorită cu Franz Iosif (care îi era văr) la numai 16 ani, a avut primul copil, o fetiță pe nume Sofia, la 17 ani. Sub privirile atente și deloc prietenoase ale împărătesei, Sisi, fire romantică și visătoare se simțea sufocată în anturajul de la Viena, de unde încerca să scape prin călărit, scriind poezii și  jurnale sau călătorii. O femeie frumoasă, faima frumuseții ei ajungând până în Orient, vestită pentru părul ei lung și miraculos de bogat. Se spune că însuși ambasadorul Persiei a refuzat să plece dintr-o vizită oficială după ce a văzut-o. Călătoriile ei în Maroc, Algeria, Malta, Turcia, Egipt, Elvetia Grecia, insula Corfu unde va construi o resedință pe care o va numi „Achilleion”, în Franta, Anglia și Elveția au făcut-o și mai celebră. A ajuns și la Băile Herculane, țara noastră, unde s-a întâlnit cu regina Carmen Sylva, cu care avea afinități comune.

Cu timpul, relațiile ei cu soțul s-au răcit, Sisi căzând din ce în ce mai mult în depresie, moștenită oricum din familie datorită încrengăturilor de sânge din familia Wittelsbach.

Dar să vedem cum a sfârșit Sisi, la Geneva. Data fatidică: 10 septembrie 1898.

Deși au existat avertismente ale unei posibile asasinări, împărăteasa, în vârsta de 60 de ani la acel timp, înstrăinată și nemailocuind cu soțul său, împăratul Franz Iosif, și-a dorit foarte mult să ajungă la Geneva, citadelă vestită pentru arhitectura ei și cunoscută drept unul dintre cele mai frumoase orașe din Europa. Călătorea sub o identitate falsă, dar o prezență atât de remarcabilă este greu de ascuns, prin urmare, un angajat al Hotelului Beau Rivage, unde era cazată, a observat ca însăși Împărăteasa Austriei le era oaspete, așa că vestea s-a dus ca vântul și ca gândul.
Sâmbătă, 10 septembrie, la 13:35, Sisi, doamna ei de onoare și însoțitorul de călătorie, Contesa Irma Sztáray, au părăsit hotelul pentru a se plimba în scurta distanță până la port și pentru a prinde vaporul Genève pentru o croazieră pitorească în Montreux, unde aceasta își avea reședința.
Împărăteasa, la fel ca alți consumatori de artă și literatură, a urmărit “Grand Tour”- ul, care a început cu scrierile lui Byron și ale altor scriitori romantici. Împărătesei Sisi nu-i plăceau însă „procesiunile”, suferind în plus și de agorafobie,  astfel încât a ordonat ca servitorii ei să meargă cu trenul până în Territe, pe malul lacului în Montreux, urmând să întâlnească barca după ce ar fi pornit croaziera. Percy Shelly și Lord George Gordon Byron au plecat în această călătorie cu barca cu vâsle.
În timpul plimbării pe promenadă, un italian în vârstă de 25 de ani s-a apropiat cu pași măsurați și discreți de cele două doamne. Contesa Sztáray a povestit mai târziu că tânărul se plimba nepăsător prin zonă, și, la un moment dat, părând să se împiedice, și-a întins mâna în față, ca și cum ar fi încercat să-și recapete echilibrul. În realitate, acesta avea ascuns în mâneca hainei un cuțit improvizat dintr-un ac gros, un fel de pilă cu mai multe colțuri, lungă de 14-15 centimetri, atașat de un mâner de lemn, folosit de muncitori.
Atacatorul era un anarhist italian numit Luigi Lucheni. În ochii lui Lucheni, arma crimei era un simbol aparte, care sugera ridicarea muncitorului industrial împotriva opresorului, o idee esențială a mișcării anarhiste, numită și ”propanganda faptei”, care avea în vedere promovarea schimbării societății printr-o acțiune violentă.
Planul său inițial era să îl asasineze pe ducele de Orleans, un pretendent la tronul Franței, dar acesta plecase într-o vizită în Elveția înainte ca Lucheni să-și poată duce planul la îndeplinire. Apoi, un ziar de la Geneva a raportat, dintr-o sursă a hotelului, că un oaspete care se afla acolo sub numele de „contesa de Hohenembs” era de fapt împărăteasa Sisi a Austriei, și astfel, ținta fu schimbată. Destinul împărătesei era, de acum, pecetluit, pentru că asemnea anarhiști nu eșuau niciodată în planurile lor criminale.
Lucheni însuși a declarat la proces: „Sunt anarhist din convingere… Am venit la Geneva pentru a asasina un suveran… Nu conta cine era… Nu am omorât femeia, am omorât-o pe împărăteasă… Nu vizam o persoană, vizam Coroana.’


Nimeni nu a fost conștient de gravitatea faptului în primele minute, pentru că părul bogat al împărătesei și mantoul larg au ascuns rana și au oprit curgerea masivă a sângelui. Când și-a revenit, împărăteasa a mai avut puterea doar să întrebe ce s-a întâmplat, apoi și-a pierdut cunoștința. Contesa Sztáray a observat atunci o pată roșie pe corsetul împărătesei… pierduse mult sânge… era însă prea târziu.
Trupul lui Sisi a fost transportat la Viena cu un tren mortuar special pregătit, iar în dimineața de 17 Septembrie 1898 a avut loc înmormântarea, în Capela Familiei de Habsburg de lângă Biserica Capucinilor.


Cât despre Luigi Lucheni (n. 22 aprilie 1873 – d. 19 octombrie 1910), acesta s-a născut în Paris, în familia unui muncitor de origine italiană și abandonat într-un orfelinat, fiind trimis la muncă încă de la vârsta de 10 ani. Practic, el era italian doar din cauza apartenenței mamei sale, neavând însă nici o legătură cu Italia. La 20 de ani s-a înrolat și a luat parte la campania din Abisinia, fiind subordonat, pentru scurt timp, Prințului de Aragon. Ura sa împotriva aristocrației a crescut astfel la nesfârșit, ajungând în punctul la care a hotărât să ucidă pentru a-și satisface disprețul și furia. După ce a fost prins, Lucheni n-a opus rezistență, n-a încercat să evadeze și chiar a cerut pedeapsa cu moartea pentru a rămâne în istorie ca un martir politic. Ziarele au făcut însă mare caz de naționalitatea acestuia, asasinatul petrecându-se într-o perioadă de represalii împotriva italienilor în Elveția. Lucheni a avut oarecum noroc. Pedeapsa cu moartea tocmai fusese abolită, iar de extrădat nu se punea problema,  așa că fost condamnat la închisoare pe viață, conform legilor canonului Geneva. În anul 1900 a încercat să se sinucidă, tăindu-și venele cu cheița unei conserve de sardine. Nu a reușit.
Zece ani mai târziu a a fost găsit spânzurat în celulă cu propria curea… Aparent, un suicid… Sau, pur și simplu, mâna unui Destin care îndreaptă lucrurile.

Exit mobile version