mă rănești cu arma albă a zilei atât
cât să-ți urmez jocul inocentele
sale nereguli
și paharul în care se-adună
jumătăți de globule sângele furios
îndoit cu alt sânge
ceva rotund mușcă din pâine este
ospățul secundei
legată la ochi îi văd printre degetele cu dinți
înmănușați în mitene
carnea mea steagul
nelocuitei mele armate
cu un brânci tandru m-arunci
inimii
incert și o caligramă, iar eu am crezut în praful
stârnit de năluci și alte implozii de-atunci
îmi duc veacul pe Câmpul lui Marte
dezamorsând balerine închise-n cutii
mai muzicale decât vă puteți
închipui… Citește și respirații
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.