aripi enorme
să fi zăbrelit depărtările
iar pentru-al navigatorilor cânt
sămânță-n pustiu să fi aruncat și nimic
prea puțin, dragul meu García
din toate aceste mirări ce foșnesc asemeni cozilor de comete
neîntâmplându-se
m-ar fi fermecat oricum.
de la bătrânul domn cu aripi enorme
pesemne știi
că e iadul
să calci pe podeaua plină de îngeri
buluciți noaptea prin fereastra deschisă
ca pe-o zăpadă vie și clocotită.
tălpile-ncep să cugete cosmic și traduc albul în negru
iar gleznele nasc prematur copii
o sută de mii
ce aleargă-i
găsesc atârnați dimineața de gene
de limbă, când nu, e iadul.
cu părul lor încâlcit orice lămuriri nu sunt decât aceleași visătoare a(i)urite
o buclă mereu se rotește pe arătătorul tău, Gabriel
în umărul meu, sfredel.
foto sursa
Citește și case-aplecate
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.