arici algebrici
acesta e-un cântec de leagăn
compus între două gloanțe
mă las împușcată în spate
în piept nu mai e loc iar tu
cu galbene lașități în ochii de condotier al ceții
preferi un sfârșit colorat
dezamăgirii
apeși fără să-ntrebi răpus
la rându-ți de disperare
cine pe cine
care pe care
nu pot adormi în leagănul
buzelor tale
iar dacă se-ntâmplă visez că nu dorm
sunt stropi dimineața în culcușul lor moale
de sânge loc nu mai e
pentru arici algebrici
flori funerare
parcă văd cum de poarta uzinei de vise
flutură un anunț cu grațioase blesteme
angajăm viitori foști împușcați
întregi să fie
la aripi
pe care-o iubești nu înainte de-a-ți pune în jurul
gâtului cordonul ombilical
moștenire
de la stră străbunicile ei până în ziua
când te-a întâlnit
și ai asistat la nașterea
ta… Citește și nu pleci
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.