Site icon Bel-Esprit

Angi Melania Cristea – „Delir”

„Delir” – Angi Melania Cristea 

Fascinant acest periplu prin lumea poetică a acestei creatoare de cuvinte-lumi, dacă ar fi să încerc o licență în stilul Angi Melania Cristea! Ca printr-un miraj, dintr-un punct al universului real, în care eul se așază cu toate organele de simț ascuțite la maxim, ea construiește cercuri rotative din care se nasc ceruri roșiatice, ceruri cu vitralii topite, făcând concurență acelui „cer (al) meu ancorat de emisfera stângă”, aninând de ele luna, cu „rotundul ei fixat ca un girofar”, stele care „privesc spre autostradă”, luminând „fluidul de oameni care se revarsă în culori alb-negre”, până sus de tot, într-un amețitor înalt, de unde îngerii „alunecă sfiiți”.

Cosmogonia devine, astfel, o supratemă a liricii poetei, ea însăși transfigurându-se într-o făptură demiurgică, aptă să (re)inventeze întreg universul, atunci când cuvintele-„borangic” se dau mâinii ei care le scrie „galbene” în scrisori-„nibelungi”. O artă de a scrie cu sinele, colorat în nuanțele sufletului care se perindă prin lumea „anormală”, „fantomatică”, sau cu mâna celuilalt, care o umple de starea de grație, și chiar cu orice obiect ar fi capabil să-i stârnească apetitul creator.

Inovatoare la nivel lexical, poeta are vocația unui homo faber pentru care nu există impedimente, dat fiind faptul că imaginile acționează asupra limbii, nu invers, luând în posesie întregul domeniu al rostirii și modelând viziunile. O lume anormală, da, desigur metaforică, pentru că, deși seamănă cu cea pe care o cunoaștem cu toții, respiră prin toți porii sentimente unice, care aruncă, din când în când, umbre pâlpâietoare peste universul „aerat” de sub „marele zid”.

Între dorința de a pătrunde sensul ascuns al lucrurilor care alcătuiesc lumea, Angi Melania Cristea sparge cu ușurință orice îngrădire, iar elementele primordiale se acordează, ca un instrument fin, la atingerea spiritului ei cuceritor printr-o candoare ce însoțește descoperirea unor euri complementare cu care participă la spectacolul lumii.

Apa ține loc de cuvânt și plouă împreună cu el, ca un înveliș binefăcător, devenind omniprezentă atunci când intensitatea trăirii lichefiază durata obiectivă: „îți beau metaforele tăcerea fluidul clipelor putrede”; aerul e oxidat în dragostea pe care o inspiră îndrăgostiții, posibilă sugestie a încărcăturii pasionale care conferă culoarea specifică, iar pământul e și el ruginiu, de el se prinde, pentru a căpăta stabilitate, „lumea fantomatică” a celui dorit; focul e în moarte, contaminată și ea de tumultul sufletesc ce se transformă în pathos, dincolo de fire: „poate dincolo moartea este caldă /ca mustul ce fierbe în întuneric”.

O lectură plăcută, revelatoare, o poezie vibrantă, la care m-aș întoarce oricând.

Sursă foto: Camelia Radulian

Delir

 

frunze din coastele zilei

cad de pe acoperișul caselor

sufletul tău aprinde lumini

dansează cu îngerii nopții

rotind galaxiile morții

 

între noi cerul roșiatic îmbrățișează

umbre de vânt

îți scriu cuvinte de borangic iar luna se rostogolește

prin delirul toamnelor

 

mă strecor precum șerpi de apă în singurătatea șuierătoare

îți beau metaforele tăcerea fluidul clipelor putrede apoi mă așez lângă nucul

din care se prelinge ploaia ca din umbrela lui Dumnezeu

 

stau de pază inimii tale mai curând mai aproape mai spălată de ploi de cuvânt

dragoste cu o mie de pori cu picioare desculțe

prin ierburile vii caracatițe ale timpului mut

 

 

 

 

Exit mobile version