Un bărbat. O vioară. Împreună, un Univers.
Când omul este Alexandru Tomescu și vioara este un Stradivarius, lumea nou-născută este locuită parcă de creaturi fascinante, alcătuite din culori cu densitate sonoră, destinate să arunce peste public vrajă după vrajă.
Alexandru Tomescu s-a arătat capabil să îmblânzească orice formă de muzică, mai ales după proiectul „Paganini – înger sau demon?” punct de cotitură în cariera sa. A fost momentul în care violonistul și-a reinventat identitatea și care a adus o schimbare radicală pe calea pe care artistul s-a angajat să modifice percepția muzicii clasice din România.
De la întoarcerea în țară, după ce a studiat în Elveția cu Tibor Varga și în SUA cu Eduard Schmieder, Alexandru și-a asumat misiunea de a demonstra că muzica clasică este o fereastră spre armonia dintre oameni, o lume deschisă tuturor, și că toți merită șansa de a o explora.
Stradivarius
”Povestea cu vioara Stradivarius e destul de simplă. Imaginaţi-vă că aveţi în mână două chei – una de la o Dacie, 1100 poate, şi una de la un Ferrari ultimul răcnet. (râde) Cam asta este diferenţa dintre o vioară Stradivarius şi oricare altă vioară. Stradivarius a reuşit să atingă nişte standarde de performanţă care nu au mai fost egalate de nimeni altcineva până în ziua de astzi. Sigur că vioara Stradivarius nu este de 1 milion de ori mai bună de cât o vioară obişnuită, dar acele câteva ori mai bune o fac ca ea să fie unică şi practic de neatins. Pentru mine, ca violonist, este o experienţă, aş spune, magică – să ştii că ţii în mână un astfel de obiect care practic întruchipează perfecţiunea. Atunci, la 1600, Stradivarius a ajuns la această formă perfectă a viorii care de atunci n-a mai putut fi îmbunătăţită şi au tot fost tentative, au fost încercări de toate felurile… (sursa)”
Alexandru Tomescu nu doar cântă în fața publicului său, ci cultivă un dialog sclipitor și intens cu acesta, fie pe scenă, explicând ce interpretează, fie în interviuri TV și radio. Indiferent dacă vocea lui apare pe posturi de radio specializate sau generale, indiferent dacă gândurile sale apar în ziare de cultură sau în reviste lucioase, el explică ce înseamnă să fii artist în România secolului XXI, ce îi alimentează inspirația și de ce muzica clasică merită o șansă.
Vioara poate reda o infinitate de muzici
”Vioara n-a fost creată doar pentru muzica clasică. Vioara poate reda o infinitate de muzici, este, după părerea mea, unul dintre cele mai versatile și flexibile instrumente. Poți să o iei cu tine să cînți oriunde, în orice poziție. Valoarea unui instrument este dată de toate aceste tipologii muzicale în care este la ea acasă, toate tipurile de muzică cărora vioara le poate da viața. La fel și cu muzica, există în ziua de azi atîtea reinterpretări și remixări.
Cineva m-a întrebat odată: „Uite, s-a făcut Balada lui Porumbescu în ritmuri de hip-hop, nu ți se pare un sacrilegiu?“ De ce? E nemaipomenit, asta arată că muzica este vie, că oamenii simt nevoia să aibă această piesă definitorie pentru sensibilitatea noastră într-un mod de exprimare contemporan. La fel e și Bach cînd e pus pe ritmuri de jazz sau de rock, mesajul și esența lui rămîn acolo. (sursa)”
Primirea vioarii Stradivarius Elder-Voicu, în noiembrie 2007, a fost o promisiune.
După o serie aproape neîntreruptă de concerte în România și în străinătate, numele său și cel al instrumentului au devenit sinonime perfecte.
Muzica are darul de a uni
”Muzica este acel factor care poate să aducă oamenii împreună apelând exact la sensibilitatea lor – nu la partea raţională, ci la partea lor sensibilă. Muzica are darul de a uni oamenii, indiferent de backgroundul fiecăruia, de credinţele, de temperamentul lor. Atunci când asculţi, complet captivat fiind, o piesă care te emoţionează, dintr-odată ajungi să simţi acelaşi lucru cu interpretul, ajungi să simţi, să respiri acelaşi lucru cu el. Se petrece o sincronizare unică. O muzică bine cântată şi care reuşeşte să valorifice întregul ei potenţial poate avea nişte virtuţi fantastice, absolut fantastice.”
Alexandru Tomescu
foto tumblr.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.