Unde era ea, acolo este Raiul.
În căutarea, poate, a unui sens al vieții, Rebreanu propunea, în romanul Adam și Eva, o perspectivă îndrăzneață care valorifică simboluri și filosofii arhicunoscute și care converg în unica idee a iubirii ca sens suprem al existenței, a dualității sufletului care, rupt în două jumătăți, se caută neîncetat, găsind liniștea doar în momentul reîntâlnirii după călătoria celei de-a șaptea experiențe pe pământ.
Iubirea este suferință, aparent întâlnirile perechii sunt sortite eșecului căci dragostea nu rodește complet, fiind de fiecare dată greu încercată, iubirea înseamnă călătorie inițiatică din care întruparea duală a sufletului desperecheat își învață lecțiile pentru ca, în ultima viață, să fie pregătit pentru marea întâlnire. Iubirea este reîntregirea unui tot, iubirea este destinația și sensul.
*
„Poate că în timpul unei reîncarnări celălalt suflet a rămas în vreo sferă îndepărtată; atunci omul simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor sale, încercând să se apropie de Dumnezeu prin singurătate şi meditaţie.”
*
„Bărbatul şi femeia se caută în vălmășagul imens al vieții omenești. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului.”
„O viaţă omenească nu ajunge însă pentru a prilejui întâlnirea bărbatului cu femeia. Spaţiul şi timpul sunt piedici pe care sufletul strâns în obezile materiale numai treptat le poate învinge. Apoi, chiar când le-a învins, intervin obstacolele convenţiilor sociale care de multe ori sunt mai puternice decât puterile oricărui om.”
*
„În clipa când sufletul gol se întrupează, începe viața omului. Pentru suflet, e încercarea supremă. Încătușat complet în coaja materială, trebuie să-și recucerească anevoie cunoștința de sine, să urmeze supus legile vieții materiale. Mereu trează stăruie doar trebuința de a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul și femeia se caută în vălmășagul imens al vieții omenești.
Un bărbat din milioane de bărbați dorește pe o singură femeie, din milioanele de femei. Unul singur și una singură! Adam și Eva! Căutarea reciprocă, inconștientă și irezistibilă, e însuși rostul vieții omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac și se desfac toate legile și convențiile morale și sociale, tot ceea ce se numește emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii este reminiscența originii divine.”
„O viață omenească nu ajunge însă pentru a prilejui întâlnirea bărbatului cu femeia. Spațiul și timpul sunt piedeci pe care sufletul strâns în obezile materiale numai treptat le poate învinge. Apoi, chiar când le-a învins, intervin obstacolele convențiilor sociale care de multe ori sunt mai puternice decât puterile oricărui om. Avântul sufletului se sfarâmă în clipa prăbușirii trupești.”
*
„Câte vieți terestre alcătuiesc o viață adevărată?… Șapte!… De ce tocmai șapte? O, Doamne, Doamne, de ce șapte? Dar pentru că șapte e numărul sfânt! A fost sfânt totdeauna, în toate sufletele!”
„A șaptea viață aduce de-abia fericirea unirii cu celălalt suflet. De aceea a șaptea moarte cuprinde revelația. Fiindcă moartea a șaptea înseamnă sfârșitul existenței materiale și începutul întoarcerii în lumea spirituală, sufletul retrăiește într-o singură străfulgerare toate viețile anterioare pentru a se putea bucura mai deplin de strălucirea vieții noi, eterne, ce-l așteaptă. De-acuma nu va mai rătăci în sferele lumii materiale, ci, transformat în principiu pur, echilibrat iarăși în atom spiritual cu celălalt suflet, redevenit de asemenea principiu, își va relua existența divină în planul spiritual.
*
Și iată cercul închis! Spiritul regenerat prin materie, materia animată prin spirit! Unitatea desăvârșită prin dualitate.”
(Liviu Rebreanu, Adam și Eva)
