obosesc. apele mele cer îndurare
cu glasul îngust al peștilor
cu murmurul orb și tenace al nisipului.
o rochie flutură alb acum pe catarge. îmi vine
turnată. cum prelingi un trup cald într-o îmbrățișare.
oboseala se toarnă pe sine în forma somnului
înfruntându-i pieptul acvatic. în minte
calcule complicate o fac să tremure asemeni
unui compas dezacordat
rătăcit într-o geometrie pierdută. și ce dacă.
deschid ochii
în fața mea râul își spală
tălpile de apă.
foto painting sursa
Citește și îți strălucesc ochii
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.