Visul câinelui – Monica Elena Sfârlea
Monica Elena Sfârlea este poet, prozator și profesor de limba și literatura română, formându-se în cadrul Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca. A predat la Școala Gimnazială Iara (județul Cluj) și este membră a Cenaclului Literar „Vox Napocensis” din Cluj-Napoca începând cu anul 2011. În anul 2018 a primit mențiune în cadrul Concursului Național de Poezie „Octavian Goga”, urmând ca în 2019 textele sale să fie apreciate în cadrul festivalurilor literare cu mențiune specială (Festivalul Internațional Literar „Vox Napocensis”, secțiunea proză), premiul „Ioan Arcaș” (Festivalul Internațional Literar „Vox Napocensis”, secțiunea poezie) și Premiul Saloanelor „Liviu Rebreanu” (Festivalul Național de Proză „Liviu Rebreanu”, secțiunea proză scurtă). Prezentul articol este un fragment din romanul la care lucrează autoarea. (Miruna-Maria Miron, editor)
Câinele începu să omoare animale. Le omora rapid, le înfuleca pe nemestecate, apoi se întindea la soare. Soarele îi făcea bine. Apoi adormea.
Alergă prin zăpadă. Adulmecă aerul înghețat, simți frigul cum îi lipește nările una de alta. Gerul îi lovi plămânii, cauzându-i durere. Nu-i mai păsa că undeva avusese un stăpân cu sângele cald. Nu exista căldură, nu existau culori în lumea aceasta. Se învârtea într-o clepsidră transparentă, care-i centrifuga gândurile și trăirile.
sursă foto: unsplash.com
Labele sale lăsară urme adânci în omătul alb, iar gingiile inflamate începură să supureze. Avea așchii de oase înfipte în ele. Omorâse animale și oameni și zei. Mușcă din vânt, alergă, izbind aerul rece și urlă cum niciun câine n-a urlat vreodată.
sursă foto: animalzoo.ro
Contactul cu zăpada translucidă îi însângeră botul, care îl ustura tot mai tare. Căută febril, sperând că va găsi ceva care să îi justifice existența. Totul e iluzoriu, câine, toată această căutare a ta e în van, strigă o voce alertată. Dar el știa că doar speranța îl va salva. Așa că alergă, mirosind, icnind, pufnind. Riscase totul pentru o clipă de libertate. Libertatea era transparentă, da, dar urmele din omăt erau stacojii.
Căzu într-o groapă, alunecând în viteză și urlă când realiză că această groapă n-avea fund. Spaima îi paraliză gândurile, iar ochii îi deveniră tot mai mari. Îi era tot mai greu să respire, aerul nu îi mai ajungea în plămâni, iar el cădea. Pui de câini zbierară în jurul său, umbre sub formă de șerpi se încolăciră în jurul gropii-clepsidră, sparseră pereții, se transformară în păsări negre care îi mușcau din blană, din carne, din viscere. Era tot mai frig, iar el era singur. Nimeni nu era acolo să îl salveze și se văzu pui, schelălăind, căutând un piept fierbinte de cățea care să îl alăpteze, să îl protejeze. Unde-i mama mea? Unde-i mama mea? Dar mama nu era acolo, nu fusese niciodată.
sursă foto: unsplash.com
Din clepsidra spartă alunecă în alta, mult mai greu de îndurat. Aici nisipul curgea lent, iar el deschise gura, înghițind materia aspră. Șuvoaie de nisip îi umplură stomacul, care era tot mai greu. Aici duru. Aici totul clocoti. Duhni. Aici se pierduse acel acasă care îi lipsea. Zăpada parcă nu fusese niciodată, aici era lavă, iar transpirația sa era șuvoi fierbinte. El alergă gâfâind, înfigându-și ghearele în pereții de carne, înotă în cascade de furie. Mușcă până când osul de sticlă explodă, iar sângele care curse era negru.
Sparse lumile rând pe rând, amestecând culori și fluide. În jurul său pluteau cioburi, ca și cum gravitația n-avea ce căuta aici. I se înfipseră în coaste, dar nici durerea nu-l mai putea trezi. Era înconjurat de oglinzi minuscule, fiecare cu forma sa proprie, fiecare oglindind un alt și un alt câine. Același. Perechi de ochi privind hulpav, cu poftă. Nu avea unde să se ascundă! Speră că e un vis, dar nu era! Trupul ardea. Sufletul alerga. Ochii vedeau. El alergă, își înfipse pieptul în oglinzile ascuțite, multiversuri perfide și periculoase, alunecă pe podeaua invizibilă, patină, pierzând orice orizont. Nu mai existau nici forme, nimic. Decât un câine care aluneca pe nimic la infinit.
Câinele se trezi brusc, tușind și scuipând. Simți în cerul gurii un gust dulce, insuportabil. Se înecă, icnind. Simți ceva urcând pe esofag, rănindu-i omușorul din gât, îngrămădindu-se pe baza limbii și scuipă o perlă.
Se uită uimit în iarbă, la piatra rotundă și umedă. Imediat începură convulsiile. Vomită un șuvoi de perle, chinuindu-se să nu se sufoce și lăcrimând din cauza efortului. Alte convulsii aduseră alte șuvoaie, tot mai greu de stăpânit. Câinele icnea cu ochii închiși de durere și își zbătea trupul contorsionat în liniștea zilei.
citește și Iubește-l ca pe tine însuți
M-am născut în Cluj-Napoca, județul Cluj, la data de 22 ianuarie 1995. Am absolvit Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia” (secția artă dramatică, promoția 2010-2014), Facultatea de Istorie și Filosofie (secția Filosofie, nivel licență) în cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca (promoția 2015-2018) și cursurile masterale ale Facultății de Litere, în cadrul aceleiași universități (masteratul de Studii Literare Românești, promoția 2018-2020). Am publicat poezii în revistele „Literatura de Azi”, „Cenaclul de la Păltiniș”, „eCreator” și „EgoPHobia”, fiind membră a Cercului Literar de la Cluj, începând cu iarna anului 2017 până în vara anului 2018 și membră a Cenaclului Literar Studențesc „Vox Napocensis” începând cu luna decembrie a anului 2019 până în luna mai a anului 2020. De asemenea, am publicat texte de proză scurtă în revista on-line „Catchy”. În anul 2021 am publicat un grupaj de poezii în antologia bilingvă (româno-suedeză) a editurii Bifrost „Echivalențe”. Momentan, urmez cursurile Școlii Doctorale de Filosofie în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai” (Cluj-Napoca), pregătind o teză de doctorat în domeniul eticii aplicate.
