Într-o conversație pe care am avut-o deunăzi cu două tinere minunate, am ajuns la un moment dat să vorbim și despre, hm, hai să zicem, patriotism, ca să fie mai ușor de explicat acum.
Întrebarea mea a fost, printre altele, cum de se întâmplă ca tinerii să pară – poate că și sunt, nu numai că par -, atât de dezinteresați de ce a fost în epocile anterioare sau de ce mai trebuie schimbat în cele prezente.
Răspunsul pe care mi l-au dat, aproape la unison, dar pe voci diferite, nu a fost de mirare și nici nou pentru mine, dar asta nu înseamnă că e, în vreun fel sau altul, îmbucurător, deși recunosc că mi-aș fi dorit ca lucrurile să se fi schimbat.
Nu știu dacă au pus degetul pe rană, dar în încercarea de a(-și) lămuri inapetența generației tinere pentru legătura cu tradiția sau cu istoria mai îndepărtată sau cu cea mai recentă, ba chiar cu prezentul și cu toate problemele lui, au găsit că o parte din vină ar sta și în felul declamatoriu sau dimpotrivă, arid, neimplicat și deci ineficient în care se prezintă, în școli, în atâția și atâția ani, faptele istorice (dar încap aici și cele literare sau oricare).
Cu alte cuvinte, inadecvarea – la vârstă, la ton, la temă, la adevăr etc., lista e foarte lungă -, manifestă fie festivist, patriotard, patetic, excesiv, supraexpus sau cu alte cuvinte, mai simple, afișarea unui sentimentalism/patriotism declamat – resimțit, ca orice exces, nepotrivit și, prin aceasta, fără potențial de model -, fie identificată, la polul opus, în lipsa de implicare, în pasivitate sau dezinteres, dublate de rigiditate (deseori și de o exigență nejustificată poate decât de un cult al personalității proprii sau o limită a ei), inadecvarea aceasta din momentul prezentării/transmiterii către generațiile tinere a faptului istoric sau cultural ar fi, în mare (deși nu singura), responsabilă de îndepărtarea celor tineri de viața cetății (trecute, prezente, să sperăm nu și viitoare).
Firește că pentru mine a fost firesc să mă întreb (și nu e prima dată o fac) dacă nu cumva noi, cei care transmitem sau am transmis ștafeta, am greșit undeva.
De multe ori, în dialogurile cu cei tineri, am ajuns la fel de fel de întrebări, de la cât și cum îi reprezintă atitudinea fatalistă a ciobanului mioritic, la ce știu despre mitul zburătorului (la urma urmei, unul dintre miturile fondatoare, chiar dacă se știu atât de puține sau deloc, ba chiar, mai lămuritor apare când vine vorba despre succubus și incubus, ei, da, aici se schimbă treaba, aici parcă ar ști ceva), cum înțeleg ei sacrificiul lui Brâncoveanu în fața pericolului turcirii (interesantă temă de dezbătut la capitolul „formarea conștiinței istorice”, dar deloc ușor de purtat în dialogul cu cei tineri), ce știu despre închisorile comuniste, ehei, multe și mărunte (deși îngrozitor de grele) teme necesare.
Dezbaterile ies interesant, dar sunt foarte dificil de purtat, lecțiile (cu informațiile corecte istoric:)) trebuie sârguincios făcute, la ambele capete.
Pe scurt, tinerii nu se îndepărtează – voit – de adevărul istoric, de tradiție (sau de orice altceva considerați necesar să numiți aici). Primii pași importanți: informația are nevoie de acuratețe, iar tonul dezbaterii de firesc. Da, întâi de toate au nevoie de informație, densă, corectă etc. (și aici e o discuție, cum și unde se identifică sursele, dar nu o vom face aici). Și apoi e foarte important, dar foarte important, cum este aceasta transmisă.
Nu, tinerii nu au apetit pentru festivism. Deloc. Nici pentru mitologizare. Dar nici pentru neasumarea greșelilor trecute. Nu e credibilă (o persoană sau) o generație care nu a greșit, imaginea pe care o lasă este aceea că nu și-ar asuma greșelile, că nu ar vedea bârna din ochiul propriu.
Nu e credibilă o generație care nu și-a rezolvat conturile cu perioadele (nu foarte îndepărtate) care au pete mari, după cum nu e credibil nici patriotismul exaltat cu orice ocazie (domnitor mare, scriitor genial, capodopere la tot pasul etc.), cu atât mai puțin cel afișat de sărbători naționale, așa cum e și ia purtată la festivitățile patriotice, deh.
Pentru toate acestea tinerii nu au decât un zâmbet politicos și un pas înapoi.
Patriotismul se educă, asta e cert. Calea cea mai potrivită prin care s-o facem, deloc ușoară.
Măsura și mai ales adecvarea, la urma urmei, atât de firești, nu ne ies prea ușor.
Firescul se obține, poate, printr-un lung exercițiu al sincerității.