Un gând de iarnă

Adrian Păunescu

Când primele ninsori or să se cearnă,
Atunci va fi mai greu de cei plecaţi,
Atunci să cânţi peste al vieţii zaţ,
Atunci să-ţi fluturi braţul peste iarnă.

Prin lume numai oameni de zăpadă,
Un foc din vatra stânilor să smulgi,
Şi, cu puterea disperării dulci,
Să-l laşi deasupra spaţiului să cadă.

Se vor aşterne între noi vecernii,
Din clopote cădea-vor chiciuri mari,
Atunci visez, frumoasă, să apari
La marile instanţe ale iernii.

Şi-apoi să ningă mult, ca-n fraţii Grimm,
Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.

Pictură de iarnă

Sunt pictori, în cer, care lasă
Culorile lor să mai cadă
Pe-aci, pe pământ, pe acasă,
Şi asta se cheamă zăpadă.

Sub burne albastre-celeste
Lumina privirii tresare,
Când strigătul nostru mai este
Zidit într-o sfântă ninsoare.

Mai vindem din fumul năpraznic
Al zilnicei noastre redute
Un bon de intrare la praznic
Când ninge din stelele mute.

Ninsoarea e-aproape abstractă,
Atâta-i de sfântă şi mare,
Că tronuri sub regi se contractă
În sinucigaşa ninsoare.

Dar, domnule pictor al iernii,
Ce rar te arăţi de o vreme
Şi noi te rugăm cu vecernii
Şi noi îţi trimitem poeme.

Pe fiece fulg se citeşte
Un chip de bărbat sau femeie
Şi unele cad îngereşte
Şi loc îşi găsesc în muzee.

poezie celebră de 

Citiți și Ce frumoasă ești în prag de iarnă