felul în care ții degetele pe trăgaciul ales
tot de tine,
e-n parte confuz, dar pe de-a-ntregul cristal.
unul letal.
să scrii, de exemplu, privind înapoi cu mânie,
dar fără teamă și fără regrete
e ca și când ți-ai urca toată mobila-n cer
cu scâncet de scripete moleșit de rugină
și,
i-ai da drumul liber, zdrobind-o cu duioșie
de pietre.
apoi, rochia de bal cu paiete ți-ai pune,
stelele-n plete,
câteva idei nebunești cercei solari în ureche.
ce mai e nou, ce-ai mai făcut
se pare că nu mai taci în conferințe bruște
nimic, iubesc și-am tras cu revolverul,
ăăă, penița,
în muște.
foto tumblr.com
Citește și sunt zero grade, dar se simt minus șapte
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.