”Minunile vieții de zi cu zi sunt incitante; niciun regizor de film nu poate aranja neprevăzutul pe care-l găsești în stradă ”
… spune Robert Doisneau, pionierul extraordinar al fotoreportajului, renumit și astăzi în întreaga lume pentru fotografiile sale iconice, alb-negru.
Francezul care semnează pentru posteritate cu sute de mii de negative și zeci de cărți cu fotografii și care, după cum el însuși declară, sunt instantanee cu oameni obisnuiti, a făcut o excepție chiar pentru celebra fotografie devenită simbol și sinonim al semnăturii sale – „Le baiser d’Hotel de Ville”.
Sărutul, foto Robert Doisneau, Paris 1950
Sărutul din stradă
Doar cine n-a iubit nu a fost buricul pământului, iar cine nu s-a sărutat pe stradă nu a simțit cum lumea, toată, se învârte în jurul său. Fotografia aceasta are forța de a transmite sentimentul, indiferent dacă l-ai trăit sau nu. Cred că în asta constă minunăția ei.
Doisneau a surprins emoția și a păstrat-o vie, alb pe negru.
„Imaginea a fost făcută în primăvara anului 1950. Agentul tatălui meu lansase o serie despre iubitorii de Paris în publicațiile americane, iar revista Life o comandase”, explică Francine Deroudille, una din cele două fete ale fotografului.
Drepturile de imagine erau deja protejate de lege și, prudent, Robert Doisneau a preferat să folosească prieteni sau tineri actori pentru a participa la unele dintre reportajele sale comandate, pentru a evita problemele juridice. Într-o după-amiază din martie 1950, el a ieșit pe străzile Parisului cu o pereche de prieteni actori și i-a lăsat în voia lor: aceștia au mers, s-au ținut de mână, au vorbit și s-au sărutat, cu Doisneau pe urmele lor. ”Nu erau adevărate modelele, în sensul că nu pozau. Doisneau îi surprindea pur și simplu flirtând și sărutându-se, într-un mod foarte natural”, spune Deroudille. Așa a rezultat sărutul prins la colțul străzii Renard cu Rivoli, chiar vizavi de primăria orașului.
Și-atunci cui îi pasă de ”autenticitate” ? Sentimentele arătate în imagine sunt autentice. Frumusețea impulsului și o spontaneitate strâns legată de spiritul francez și de capitala iubirii romantice constituie adevărul care dansează în lentila aparatului de fotografiat.
”La acea vreme, revistele americane erau foarte interesate de poveștile Parisului, în special cele care arătau viața de pe străzile sale, unde oamenii se comportau mult mai liber decât oriunde în America. Chiar și pe străzile din New York, cuplurile nu erau văzute sărutându-se și cu siguranță niciodată cu un astfel de abandon nepăsător”, spune, în continuare, Francine Deroudille.
Cu toate acestea, după ce a fost filmată și publicată în Life Magazine, imaginea a rămas doar una dintre multele din portofoliul Doisneau (administrat astăzi de cele două fiice ale sale, Francine și Annette). Doisneau însuși nu credea că este o imagine atât de extraordinară. Până când…
Zeci de ani mai târziu
Îndrăgostiții din fotografie au rămas necunoscuți până în 1992, când Jean și Denise Lavergne si-au asumat în instanță identitatea celor doi tineri deveniți celebri, cerând despăgubiri pentru atingere adusă intimității. În fața judecatorului, Robert Doisneau a fost nevoit să recunoască faptul că ”aranjase neprevăzutul”, iar cei doi misterioși, Francoise Bornet si Jacques Carteaud, erau doi actori care formau într-adevar un cuplu si pentru o sumă acceptaseră să fie fotografiați de mai multe ori, până când el s-a declarat mulțumit de rezultat.
„N-aș fi îndrăznit niciodată să fotografiez oameni în acest fel. Indrăgostiții care se sărută pe stradă rareori formează un cuplu legitim”, a declarat Robert Doisneau în instanță.
Prin micile bucăți din viața de zi cu zi sublimate și sublime, fotografiile semnate Robert Doisneau vorbesc despre o întreagă epocă, mai inconștientă și mai vie…

Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.