Pe Rodica Ojog-Brașoveanu (28 august 1939 – 2 septembrie 2002) am descoperit-o în liceu, în vremea aceea în care lectura se făcea încă la cald, cu cartea în mână și cu o puternică motivație de a învăța orice, oricând, oricum… Țin minte că am cumpărat aproape toate romanele ei într-un timp relativ scurt, pentru că le devoram de la prima pagină la ultima cu o plăcere indicibilă, lăsând la o parte orice altă preocupare – ”Moartea semnează indescifrabil”, ”Enigmă la mansardă”, ”Crimă prin mica publicitate”, ”Necunoscuta din congelator” sunt doar câteva titluri pe care mi le amintesc cu precizie din opera celei care, pe drept cuvânt, a fost considerată o „Agatha Christie a literaturii noastre”.

Esențial mi s-a părut în viață să-ți fii credincios ție însuți. Și atât timp cât nu deranjezi pe nimeni, nu văd de ce nu ți-ai consuma bucuriile la lumina zilei.

Abia când le camuflezi, când ți-e rușine de ele, devin vicii.

Aceasta pentru că scriitoarea impunea un stil într-o perioadă în care literatura română era aproape sufocată de miasmele nocive ale comunismului și o făcea cu o înzestrare extraordinară: în toate cele peste 35 de romane a construit o lume în care lupta pentru adevăr și justiție se consuma într-o atmosferă plină de un umor tonic, capabil să întrețină buna dispoziție și după lectura propriu-zisă, iar acțiunea, dinamică până la ultimele rânduri, era turnată într-o scriitură robustă, îndrăzneață, din care nu lipseau mici picanterii stilistice care i-au dat o savoare inconfundabilă.

Într-o capcană pot cădea doi sau unul singur şi nu totdeauna acela pentru care a fost pregătită.

„Unde mă aflu?”

A fost prima întrebare pe care mi-am pus-o când, deschizând ochii, m-am pomenit într-o încăpere străină. Apoi mi-am amintit. După şaisprezece ore de drum anevoios, ploaie şi vânt, ajunsesem în sfârşit la cabana”Dor de munte”. O ţuică băută pe nerăsuflate, câţiva bărbaţi la una dintre mese, un cabanier excesiv de amabil, odaia, focul din sobă duduind îmbietor şi dorinţa legitimă de-a dormi două săptămâni fără întrerupere. Eram în concediu. Ploaia continua să cadă monotonă şi tristă. Aplecându-mă să-mi iau ţigările, privirea mi-a fost atrasă de un plic alb, obişnuit, strecurat pe sub uşă în timp ce dormeam. Curios, l-am ridicat. Spre surprinderea mea, cu litere voit deformate (probabil scrise cu mâna stângă), cineva mi se adresa:

„Domniei sale, domnului căpitan de miliţie, Ştefan Anghel”.

Am parcurs conţinutul scrisorii, câteva rânduri cu aceleaşi caracteristici grafologice:

„După cum desigur aţi observat, plouă de câteva ceasuri. Asta înseamnă că drumul spre cabană a devenit impracticabil. Mai înseamnă că, volens- nolens, suntem, cum s-ar spune, izolaţi de restul muritorilor. Ca să nu vă plictisiţi, îmi permit să vă ofer o şaradă. Cineva din grupul nostru îşi va lua curând adio de la cele pământeşti. Datorită mie! Vreau să realizez o crimă care nu va fi supusă niciodată rigorilor legii. Încercaţi să mă împiedicaţi! P.S. Nu vă pierdeţi timpul cu deducţii grafologice”.

Ce glumă tâmpită! Ştiam că pe munte se fac cele mai stupide farse şi totuşi. Ploaia se izbea de geam. Mi se părea că „Dor de munte” plânge.

(Moartea semnează indescifrabil, cap. Anonima)

Citiți și „Dragoste netrezită și femei cuminți…”