când mi-ai intrat în suflet erai
timorat să nu dai peste vreo metaforă
din porțelan vechi și s-o spargi, doamne ferește, să nu
ciufulești ciucurii visului alburiu, așternut
sub geamul cu vedere spre ziua
de ieri – azi e mâine când scriu,
îți dădea un aer aproape senzual sfiiciunea, îți lăsaseși
pardesiul de piele agățat de sfârcul unei speranțe, chiar la capătul lumii,
dincoace eram eu și nu aveam limite
camera de muzică te-a atras, ți-ai sprijinit
vioara de ascuțișul viu al dorului și-a-mproșcat
sângele de sticlă colorată, ca un ochean
cu copilăria întoarsă pe dos, dată
la purtat înc-odată
până când, poate,
din nou, ne vom naște.
foto tumblr.com
Citește și ca să te miros până la capăt
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.