Punte imuabilă între două țări surori, limba română capătă noi rezonanțe pe scena sălii Studio de la Teatrul Național din București, în spectacolul „Frunze de dor”, prezentat în cadrul tradiționalului proiect «Teatru Românesc la București, Iași și Chișinău».

Publicul amator de reconstituiri și redări ale lumii românești de dincolo de Prut gustă din „fagurele de miere” cu gândul la ‘bunei, stăbunei, despre noi cum eram în copilărie’. Spectacolul „ Frunze de dor” se dovedeşte nu numai o duioasă redare a evenimentelor de după cel de-al Doilea Război Mondial, ci şi o radiografie a relaţiilor interumane din Valea Răzeșilor, o oglindă a satului basarabean în care se reflectă tipuri umane, mult lirism,  o puternică imagine plastică, dar și măiestria narativă.

Directorul de scenă, Alexandru Cozub, a găsit cheia potrivită pentru lectura regizorală a romanului „Frunze de dor”, primul roman al scriitorului și academicianului basarabean Ion Druță. Romanul a apărut în anul 1957, deși a fost terminat și prezentat pentru tipărire doi ani mai devreme și a  avut parte de douăsprezece ediții, mai multe decât ale oricărui scriitor din Basarabia. Directorul de scenă și-a focalizat atenția asupra ideii că pentru ţărani, viaţa începe odată cu înverzirea frunzei şi se termină cu ruginirea ei, sintetizând episoade reprezentative ale scriitorului Druță, zugrăvind – în chip veridic – ceea ce este specific și autentic satelor de dincolo de Prut. Tonul sfătos și înduioșător al romanului își pune amprenta chiar de la începutul spectacolului, transpunându-ne într-o lume a baladescului și a pitorescului, într-o lume a „omenescului etern”, în care regăsim naționalul, umanul și sacrul.

La Alexandru Cozub, imaginea nu e un scop, ci un vehicul prin care altceva devine important. Există un fond de energie umană a cărei forță domină și dinamizează totul. O harnică și unitară (deși există diferențe generaționale) echipă actoricească a întruchipat în fapt scenic intențiile directorului de scenă. Sunt demne de apreciere dăruirea cu care interpreții au urmat și au împlinit gândul regizoral. Există, ca un (posibil) alter-ego al naratorului, un fotograf ambulant (întrupat de expresivul Ghenadie Gâlcă) care imortalizează, ca un actual Instagram, evenimentele derulate pe scenă. Directorul de scenă e un spirit ludic, care a decupat secvențele esențiale ale narațiunii și le-a animat cu ajutorul actorilor din distribuție, dar și cu ajutorul unor extrapolări ale teatralității. Bunăoară, în acel topos: un sat românesc dintre Prut și Nistru, din perioada anilor’40, în epoca celui de-al Doilea Război Mondial, regăsim peisaje bucolice, ambientul rural (pajiști cu mazăre, păpușoi, roți), dar și  introducerea unor obiecte stranii (pe care obișnuita recuzită nu le include), precum pantofii căzuți ca niște bombe din cer/înaltul scenei, marcând efectele războiului (moartea și pierderile umane).

Prin așteptările chinuitoare a veștilor de pe front, autorul intensifică mesajul antirăzboinic, pentru a ne introduce cu primele episoade în atmosfera specifică a satului moldovenesc din perioada reflectată. După o introducere cu caracter tragic, atmosfera acestui „poem de dragoste” este destinsă de cele două cupluri de tineri. Rusanda și Gheorghe, Domnica și Scridon. Decupajele au un ritm alert, viu, alternând încordarea cu duioșia și umorul sănătos. Nu lipsesc emblemele rustice: animalele (calul, capra)/ simbolistica zoomorfă (cioroiul prevestitor de rău), băncuțele decorate, ștergarele, uneltele (roți, săpăligă, găleți ș.a). Transformările umane și sociale sunt punctate, cu inteligență și umor, prin acțiunile grupurilor de actori, care manipulează cu rapiditate recuzita: lăzi, băncuțe, roți – devin căruțe, trenuri, gări, poduri ș.a.md.

”Frunze de dor” © TNME Chișinău

Cadrul scenografic (Scenografie: Iurie Matei), de o stilizare aerată, deloc ostentativă, simplitatea de o mare frumusețe a costumelor, mișcarea în scenă (un desen în volute), tonurile acustice, au creat – astfel –  un spațiu vast interpretărilor artistice.

Grupurile de actori marchează, prin poziționarea în cadrul scenic, tradițiile (bisericești): femeile în stânga, iar bărbații în partea opusă. Actorii sparg muțenia statică a spațiului scenic, năvălesc în cadru cu o anume intensitate și comunică prin gesturi și priviri încărcate de energie (Mișcare scenică: Oleg Mardari). Totuși, în această amplitudine, se coagulează și particularizările: cuplurile de îndrăgostiți, căci firul epic al narațiunii are în centrul său două cupluri de tineri „ce cresc și se împlinesc pe fundalul amplu al derulării evenimentelor diurne din satul de baștină”. Domnica (Corina Rotar) e plină de vervă, iar tânăra interpretă ne introduce în intimitatea acestei eroine: „Domnica însă n-a avut norocul să fie nici cea mai mare, nici cea mai mică în casă… Când a îmbătrânit păpușa, Domnica tot sta pe gânduri, îi părea rău s-o îngroape, pe când Rusanda a avut trei păpuși, pe care le-a botezat, le-a măritat și le-a îngropat cu mult mai înainte decât se obișnuia în lumea păpușilor.” Păstrând mereu dozajul între autopersiflare și trăirile extreme, Corina Rotar sintetizează vocea feminină puternică. Scridon, tânărul care-și pitește tristețea în spatele măștii «farmazonului» (de la Alecsandri citire) are o alchimie sufletească aparte pe care o descifrează publicului talentatul Alexandru Pleșca, știind să emane și sensiblitate și (o aparentă) superficialitate. Actorul basarabean devoalează țăranul aparent zvăpăiat, mai puțin marcat de sentimentalism, dar cu un fond sufletesc robust. Rusanda (Rusanda Radvan) e tânăra  necoaptă, aflată între răspântiile alegerilor. Tânăra artistă optează pentru o partitură aproape lirică, iar digresiunile și stările de visare sporesc în mare măsură caracterul ei emoțional. Privirile de ciută rănită și inflexiunile vocii sporesc și trăirea psihologică a noii realităţi / rusificarea (devenită «tovarășa învățătoare» Rusanda Nicolaevna). Gheorghe (Vlad Ropot) se identifică cu pământul și-și păstrează detașarea în fața unui destin aspru. Vlad Ropot portretizează țăranul resemnat în fața sorții, fiul vădanei nu mai poate lupta pentru iubirea pierdută și se însingurează. Când idealul amoros eșuează, optează pentru înrolare marcând dispariția unei clase sociale cu rădăcini adânci: țăranul autentic. Cei patru tineri actori întruchipează perechi de o frumusețe morală deplină, ilustrând, în fapt, puritatea condiției existențiale a comunității rurale, ca normă ființială, dintotdeauna în acel spațiu.

”Frunze de dor” © TNME Chișinău

Deși zugrăvește o durată relativ scurtă (începutul anilor 1940, până la finalul războiului, sept. 1945), montarea pune în lumină evenimente definitorii pentru întreaga comunitate: sfârșitul războiului, revenirea și încadrarea în muncă, tămăduirea rănilor sufletești, zilele grele de după război, dar și viața tinerilor din sat, care ziua muncesc în câmp, iar seara își dau întâlniri și petreceri la «clubul» din sat, precum și primele iubiri care se țes între ei. Timpurile sunt grele, dar viaţa şi tinereţea triumfă – tinerii de 16-17 ani muncesc în ogoare, trăiesc primele iubiri, dar şi drame, dansează la club… îşi primesc viaţa. Deși apar mereu detalii din mediul exterior, povestea celor două cupluri este menținută în antenție și prin subtilitatea laitmotivelor muzicale. Universul sonor amprentează întreg spațiul și îl umple de energie, iar Aliona Triboi devine vocea satului, prin forța glasului său și a îngânatul reluat sistematic. Femeile sunt, în egală măsură, aprige și duioase, bine puse în ramă de actrițe precum Angela Ciobanu, Margareta Pântea, Olga Triboi și Mihaela Damian. Sunt mereu secondate, în contrapuncte ludice, de staroștii satului – Iurie Focșa, Valentin Zorilă și Nicu Suveică. Cu toții păstrează un echilibru în derularea tempo-urilor și alternarea registrelor de joc.

Și, ca într-o tragedie greacă, spiritul comunității (precum odinioară, corul antic), este mereu prezent, tăind în grupuri mari spațiul scenic, decupând și delimitând fragmentele narațiunii, cultivând naturalețea și firescul, marcând granițele spațio-temporale. Selecția muzicală (Alexandru Târșu) și costumele (Stela Verebceanu) amplifică plasticitatea expresiei vizuale. Bunăoară, nădragii largi, croiți și cusuți probabil în casă, ai lui Trofimaș (Dan Melnic) marchează epoca plină de lipsuri materiale, dar și nevoia de a se mișca în voie a copilului care umple la propriu scena. Agitat și mucalit în dosul  unui unei măști de ‘gaga’ de tot hazul, Dan Melnic marchează cu un ton dezinvolt etapele maturizării forțate a lui Trofimaș, aflat și el într-un amplu ‘rit de trecere’.

Problematica internă a textului e circumscrisă metaforelor spațiale. Așadar, în spațiul nou creat, clubul, surogatul bisericii de odinioară, se isinuează apariția invaziei roșii prin prezențe precum cea a instructoriței Ekaterina Andreevna (efervescenta și senzuala Dorina Zubcu) sau a ‘partizanilor’ amatori de Katyusha. De asemenea, rezistența în fața sovieticilor este marcată prin prezența lui Igor Babiac, în postura învățătorului Pânzaru; acesta practică un stil mai sobru, dar nu mai puțin eficare. Rostirea clară, fără nuanțe locale, face notă aparte și indică rezistența intelectualilor basarabeni prin păstrarea limbii pure.

Tonul elegiac și liric își face loc în finalul actului al doilea, în momentul când Gheorghe pleacă la armată. Plânge mama sa după el, plânge badea Vasile, plânge Domnica, în urmă rămânând „o căsuță cu destinul său trist”. Frunzele de la gâtul bietului bărbat trădat se scutură, dar se tansformă în lemnul vegetal și fragil al eternelor reluări. Întreaga scenă se reduce la esențializare unei matrici spirituale, într-o metamorfoză permanentă a contextului concret al poveștii. „Frunze de dor” are o distribuție excelentă, o muzică sfâșietoare și un text cu valoare de manifest al recuperării memoriei traumatizante a secolului al XX-lea, bine pus în contextul unei actualități destul de tulburate.

”Frunze de dor” © TNME Chișinău

Omul singur în calea războiului, lumea satului, într-un univers în perpetuă transformare, iubirea și valorile domestice, copilăria cu (ne)fericirile ei, maturizarea forțată – toate reprezintă un caleidoscop de emoții și stări scenice la care spectatorul va lua parte. Din confortul fotoliului din sală, spectatorii înțeleg cu sinceritate adevărul spectacolului, ca o parabolă a condiției umane, o remitizare necesară în contextul lumii actuale.

Teatrul Național «Mihai Eminescu» din Chișinău

Regie și adaptare: Alexandru Cozub
Scenografie: Iurie Matei
Pictor costume: Stela Verebceanu

Coloană sonoră: Alexandru Târșu
Mișcare scenică: Oleg Mardari

Distribuția :

Alexandru Leancă, Emil Gaju, Ghenadie Gâlcă, Diana Decuseară, Margareta Pântea, Angela Ciobanu, Ana Tkacenko, Doriana Zubcu-Mărginean, Draga-Dumitriţa Drumi, Iurie Focşa, Anatol Durbală, Dan Melnic, Alexandru Pleşca, Nicu Suveică.

Durata spectacolului: 3 ore; Pauză: da.