1. Poveștile Sfinților Mei ori Papuceii Sfântului Spiridon

Când se spune că drumurile Domnului sunt necunoscute, se înțelege o lumină mare ori un întuneric adânc, dar, oricum le-ai privi, la fel de puțin te vor lamuri și cât de mult ai încerca să le așezi în vorbe, la fel de tare ai greși.

Astfel și eu, am deschis ochii, precum Creangă în casa mămucii sale și am gândit:

—Oh! Am zi și noapte pe Pământ. Am vorbe alese și cărți culese; am cerul, marea cea mare și munții cei semeți, iar printre ele, oameni.

Oameni de toate culorile, e adevărat, dar se făcea ușor diferența între cei vii și cei morți, deoarece astfel se împărțeau lumânările aprinse, mai ales vara. La sfârșit, ceara lor se adună în aceeași cutie; deci la șase ani vorbeam cu primul sicriu, fără teamă.Nu era frumos sicriul, deși era de aur, învelit în catifele albastre și mătăsuri albe: pe gemulețul de cristal se vedea doar o mână uscată, precum copacii pe care îi oboseau căprițele nebunatice ale satului, la fel și eu cu sfântul Grigorie.

Am dorit mult să îl așez la locul său cel adevărat, sus la munte în peșteră, deoarece acolo nu îl deranjam decât eu și cu mine părea obișnuit.

De multe ori am fugit noaptea din chilii, ca să mă ascund lângă el, în biserica mare, și să îi țin de urât, să nu fie singur sărăcuțul și să mai audă și altceva decât plângeri, că i se cereau multe și nu avea vreme câteodată  nici de topit lumânările.

Încercam să îi citesc în chirilică — galimatii, ziceau restul— dar cred că el mă înțelegea: i-am atins de câteva ori pielea și părea mai caldă.

Îmi venea să plâng de mila lui, de fiecare dată când avea vizite, dar mai ales în zilele de sărbătoare.

Artus Wolffort

—Ai Sfinte! Ai Sfântule, ai, ai, ai—venea tot satul să se jeluiască; în alte duminici părea că  se adună toată țara în jurul său.

Geamul de cristal se murdărea tare, iar fiecare găurică a sculpturii și a mesei de piatră se umplea cu altă foaie de hârtie. Împăturite sau nu, nu aveam voie nici să le citesc, nici să le arunc, ci trebuiau duse la ușa altarului și lăsate pentru Părintele Lupu, că el ne descurca pe toți în acea parte de lume. Amintindu-mi că mâna sfântului mi-a părut rece și îmi era oarecum silă să o ating, dar cu ea și acolo a început viața mea cea adevărată, după care suspin și o amintesc intre cețurile nostalgiei.

Am dedus că se instalează conștiința în vacanțele de vară, între cald și rece, între patru ziduri vegheate de lumânări, între supraveghere de icoane.

Erau multe, dar două dintre ele mă priveau cu insistență și mă urmăreau în fiece colțișor de lume, întorceau capetele după mine și îi spuneau mamei tot ceea ce făceam.

Cum găsești cuvinte să explici altfel? Cum faci să pricepi de copil, ce lumânare aprinzi ori ce hârtie păstrezi; de unde vine înțelegerea unei mâini uscate precum o coajă de copac, care de fapt are o viață dedesubt și seva sa încă plutește în aer, în pietre ori în stele…

2.Toate acestea și câte cele mi le-a dezlegat sfântul Grigorie iar eu voi încerca să le dezleg la rândul meu vouă, ca orice întâmplare, până când vom ajunge la Dumnezeu cel din tavan, pe care l-am băgat în seamă prea târziu, deoarece văzusem prea multe la șase-opt ani.

Îl văzusem în Techirghiol și în Zamfira, în Arnota și la Viforâta, deci nu mă impresiona.

În schimb, capetele răsucite în observare— a Sfântului Nicolae și a Mântuitorului— îmi trezeau la fel de multe întrebări precum mâna rece sau caldă a sfântului Grigorie.

—Mare minune ești tu între ciupercile Domnului— mă izgoneau maicile ocupate cu durerile lumii și ajungeam între cărțile de chirilică, mă găsea părintele Lupu și se miluia de mine să mă trimită la peșteră.

—Nu te apropia de groapă — mă bătea încetișor cu degetul pe frunte și fruntea mi se încălzea de dragoste— că ai căpușorul greu și nu mai ieși de acolo până nu termin slujba.

Mama mă certa:

—Du-te acasă și dă de mâncare la animale, nu îl mai obosi pe părintele cu prostiile tale.

Eu îi arătam maicii, cu mândrie, cheia legată de gât și  promiteam că o să stau departe de groapă, la fel că am curățat ceara de la lumânări ori am împărțit acatistele de pomelnice, că  am șters de praf pe Măicuța Domnului deși ea însăși știa că nu era necesar. În final, ieșeam târâș din curtea mânăstirii.

Pe drumul muntelui, fugeam de-mi sfârâiau pietrele sub talpă și când atingeam poarta de metal a peșterii lui Grigorie parcă atingeam porțile raiului, astfel de liberă și fericită mă simțeam. Doar duhul sfânt mă ajuta să respir după atâta alergat, că aer nu mai aveam în plămâni.

Treceam zburând printre lilieci și săream scările de piatra, către groapa fără teamă, dar nu mă opream până în bolta bisericuței. Lângă ea o alta boltă, cu care se termina peștera și parcă lumea iar mai încolo bolta cerului.

Se auzeau viiturile apelor de la balconul de piatră, iar copacii țâșneau dintre colțuri aspre și se agățau de stânci cu crengile. Simțeam hăul văicărindu-se și mă refugiam în strana cea mică .

Zgomotele lumii nu ajungeau acolo iar picturile erau mult mai simple, până și Sfântul Nicolae și Mântuitorul păreau mai surâzători ori mai tineri parcă.

Acolo începea suferința mea pentru sărmanul Grigorie, de ce o fi lăsat oara groapa lui, ar fi fost de o mie de ori mai liniștit și eu nu i-as fi zăbăloșit hainele nici mana. Îmi plezneam apoi singură gura și răsuna bisericuța,  râdeam către bolta de piatră și ceream iertare, căci știam că era urât să scuipi și urât să vorbești de scuipat: noroc mare pe capul meu că icoanele stăteau pe loc și nu fugeau ca maica după mine.

Puteam să iau ceaslovul lângă groapă și să îl citesc in vreme ce înlăturam buruienile, să nu cadă să se prăvălească peste groapa sfântului.

Puteam să cânt Doamne Miluiește cit de tare aș fi dorit ori să arunc pietre către tavan ca să  fugă liliecii. Sfinții nu mă certau.

3.Către seară, când lianele se întunecau la culoare, mă induram să plec și îi duceam lui Grigorie pietricele, să se bucure de cadou și să își aducă aminte de casa lui cea adevărată.

—Peste tot e casa lui, măi ciupercuță— îmi netezea părintele Lupu gândurile și mă îmbia la poale in brâu, cu nuca și miere, iar sora de la bucătărie se supăra tare: că ea nu gătea de mâncare pentru toți mucoșii.

Așa o zi și astfel douăzeci, către sfârșitul șederii, i-am furat cheia de la cămară și am năruit doi pepeni și o tavă de poale în brâu, apoi am fugit să mă ascund în peșteră. A venit părintele să mă găsească între ceasloave.

—De ce ai furat măi ciupercuță, doar știi că sora e rea de mânie și ne va flămânzi drept pedeapsă— râdea sub barbă și îmi privea peștera, cât era de curată și cum așezasem mușchi verde să împrejmui groapa; că țineam socoteala lumânărilor și a liliecilor deopotrivă.

Mama s-a unit și ea la sfat și în final m-au miluit cu șederea la muzeu, tare m-am supărat pentru  că acum nu mai urcam la peșteră decât dacă veneau vizitatori.

M-am tras încetul cu încetul către casă și am adăpat vreo lună animalele ogrăzii. Am fost la pășunat cu oile. Am plâns la toți copiii satului…

Cu acea mare durere în inimă am început să caut banii lui Vladimirescu, ca să îi plătesc surorii de la bucătărie și pepenii și plăcintele, că eram sătulă de sprijinit scaunul la muzeu și acră de intrat in peșteră cu supraveghere.

Mama s-a crucit săraca când a găsit ditamai groapa în pivnița casei  și mi-a promis că nu mă mai ia vreodată cu ea la mânăstire daca nu mă port frumos:

—Cine ți-a băgat in cap că a stat aici Tudor Vladimirescu? De unde știi tu de el, că nici nu mergi bine la scoală încă…

A doua zi am ieșit cu sapa în gradină, către zidul din dreapta, și mi-am făcut semnul crucii; am săpat toată Utrenia, dar nu am găsit decât pietroaie.

A treia zi, am făcut crucea a treia și către mijlocul zidului vechi din curte a apărut ulcica: nu mă țineau picioarele fugind pe coasta, în sus către mânăstire:

—Părinte, părinte, părinte Lupu, că am să plătim plăcintele!

Era vremea lui Ceaușescu, 1977-79 nici măcar nu eram însemnați pe hartă in Bistrița Văii. Nu as ști dacă monedele veneau de la șederea lui Tudor sau le mai are muzeul dar am fost atât de fericită să îmi recapăt Grota Liliecilor și să stau in tihna de vorbă cu Grigorie.

Toți spun că el nu a locuit vreodată în acea peșteră. ci doar oasele sale.

Nu este adevărat.

 

N.C. 2.05.2021