Balder, cel de-al doilea fiu al lui Odin, era zeul luminii și al purității. Nu se afla nimeni la fel de curat, de blând și de frumos ca el, motiv pentru care era iubit atât de zei cât și de oameni. Locuința sa însorită se numea Bredablick, un loc unde nu putea pătrunde nimic din toate cele care ar fi purtat vreun semn al impurității. Dar toate acestea nu însemnau că tânarul a fost o ființă aflată într-o continuă stare de fericire. Și avea și de ce! Noapte de noapte, bunul Balder era chinuit de coșmaruri care cuprindeau semne că viața sa era în pericol. Îngrijorați de soarta lui, zei s-au adunat la sfat întrebându-se, oare ce să însemne asta.

În cele din urmă, zeița Frigg (numele ei nu are nimic de-a face cu noțiunea de frig) a găsit o rezolvare: s-a dus la toți copacii și la toate viețuitoarele din lume cu rugămintea ca niciuna dintre ele să nu-i facă vreodată nici cel mai mic rău lui Balder. Nu s-a mulțumit doar cu promisiunea lor, ci le-a pus chiar să jure că așa vor face. Zeii și oamenii, animalele și plantele, pietrele și metalele, toate au juruit că îl vor cruța pe Balder. Treaba odată împlinită, zeii s-au liniștit cu toții. De-acum știau că nimic, nici dintre cele vii nici dintre necuvântătoare, nu-l poate răni pe Balder al lor. Câtă vreme a trecut de la această întâmplare niciun muritor nu poate ști. Oamenii pe pământ și zeii în lumea lor își petreceau viața fiecare potrivit cu firea neamului din care s-au născut.

Legilor sufletești însă li se supuneau cu toții. Iubirea, ura, admirația, invidia, plictiseala și pofta de distracție le erau comunne tuturor. Una din cele mai plăcute distracții ale zeilor scandinavi, de exemplu, atunci când se adunau în valea Ida, era să-l spună lui Balder să stea drept în fața lor în timp ce ei aruncau înspre el tot felul de lucruri vătămătoare care nu aveau nicio putere asupra lui. Vicleanul Loke însă nu vedea cu ochi buni acele petreceri în care tânărul zeu era mereu în centrul atenției în vreme ce pe el nimeni nu-l băga în seamă ori, atunci când catadixeau să-i dea vreo atenție, nu o făceau decât ca să râdă și să-și bată joc de el. Ros de invidie, licheaua s-a deghizat odată în femeie și s-a dus la Frigg să o întrebe cum se făcea că în ciuda bombardamentului la care Balder era supus, acesta rămânea nevătămat și mereu zâmbitor. — Asta pentru că toate lucrurile de pe pământ mi-au jurat că nu o să-i facă niciun rău, i-a răspuns zeița cu mândrie. — Chiar așa, s-a mirat Loke? Să nu fie nici măcar un singur lucru care să nu fi făgăduit? — Ba, dacă mă gândesc bine, există unul. — Care e acela, vru să știe nemernicul. — Eh, o plantă mititică, de care nu se sinchisește nimeni, îi răspunse Frigg.

Am socotit că era prea neînsemnată ca să fie nevoie să-i cer și ei părerea. Așa cum nici părerea ta nu ți-o cere nimeni. Loke simți că i se urcă nervi la cap și abia izbuti să-și ascundă furia. — Și care e acea plantă, mă rog frumos? — Crenguța de vâsc. Mai multe Loke nu avea nevoie să știe. A luat-o grăbit din loc ca să caute acea plantă. Când a găsit-o, a rupt-o și a făcut din ea o săgeată ascuțită după care s-a întors la valea Ida. Acolo, zeii încă se distrau bombardându-l pe Balder ba cu sulițe, ba cu topoare, ba cu săgeți… Höd, unul din fii lui Odin, stătea mai deoparte, fără să participe la joc pentru că era orb. Văzându-l, Loke s-a apropiat de el și i-a șoptit mieros: — Vrei să iei și tu parte la întrecere? — Chiar dacă aș vrea nici nu pot nici nu am cu ce, îi răspunse cel întrebat. — Eh, las pe mine că te ajut eu, îi sări Loke în ajutor. Uite, ia asta în mână.

Spunând aceasta, Loke îi înmână săgeata făcută din nuiaua vâsc, îl ajută să o potrivească pe coarda arcului și îl întoarse spre direcția înspre care trebuia să țintească. Höd urmă întocmai sfaturile îndrumătorului său. Odată slobozită din arc, săgeata îl nimeri pe Balder drept în inimă. În clipa următoare cel care până atunci fusese răsfățatul zeilor se prăbuși la pământ fără suflare. Care tragedian ar putea descrie durerea care s-a abătut asupra zeilor din valea Idei în acea zi? Cu inimile strânse de durere, cei de față au cărat vreascuri pe corabia lui Balder și au ridicat acolo un rug înalt pe care i-au așezat trupul neînsuflețit. Nana, soața lui Balder nu a putut asista nesimțitoare la acel ceremonial. Lacrimile ei însă nu au apucat să-i curgă multă vreme pe obraji pentru inima i s-a stins de durere. În loc de un mort, iată că acum erau doi, acolo pe malul apei. Zei au luat atunci și trupul ei și l-au pus pe același rug. Apoi, așa după cum era datina la vechii vikingi, au dus pe corabie și calul lui Balder împreună cu toate de obiectele de preț care îi aparțineau.

Ba, Odin, în marea lui durere, pentru că atât de mult l-a iubit pe fiul său, a aruncat acolo și prețiosul inel, Dreipner, la care toți știau că ținuse enorm. Astfel gătită, rugul a fost aprins iar mândra corabie fu îndreptată spre largul mării. Dar povestea mea nu se termină aici. Copleșit de grozăvia acestor fapte însă, mă văd nevoit să mă opresc, cerându-vă îngăduința ca urmarea să vi-o fac cunoscută mâine, când nădăjduiesc că furtuna sufletului meu se va fi domolit întrucâtva.

În lunga tăcere care a urmat, se auzi deodată glasul lui Frigg întrebând dacă, în toată acea adunare, se afla cineva care să se încumete să bată drumul până la locuința lui Hell, zeița morții, pe care s-o înduplece să-l înapoieze pe Balder pentru a fi readus în Asgård, lumea zeilor. Din toți care se aflau acolo, numai curajosul Hermod și-a luat asupra lui acea sarcină. Viteazul încălecă pe Sleipner, calul cu opt picioare al lui Odin, și se porni la drum fără să mai piardă vremea. Nouă zile și nouă nopți a tot călărit prin vămile cerului și ale pământului, nebăut și nemâncat, până când, în cele din urmă, ajunse la Gjalerbron. Acesta era podul care ducea spre locuința morții.

În mijlocul lui stătea de pază o aprigă fecioară, care, văzându-l, l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte:

— Încotro gonești, voinicule? Drumul acesta duce spre lăcașul morții. Obrazul tău nu poartă culoarea ei.

— Am pornit să o caut pe Hell, stăpâna ta și al acestui tărâm, răspunse Hermod.

— Crezi tu oare că atotputernica Hell primește la ea pe oricine îi face anticameră? Trebuie să ai un motiv bine întemeiat ca să poți da ochii cu ea.

— Dacă e așa, atunci află că nu se află pe lume un motiv mai întemeiat decât al meu, se sumeți călătorul. Nu de florile mărului am bătut eu atâta cale, ci ca să îl răscumpăr din strânsoarea ei pe Balder.

— Mare e credința ta, l-a lăudat atunci fecioara pe post de paznic, iar Hermod nu fu sigur dacă vorbea serios ori își bătea joc de el. Oricum ar fi fost, portărița îi lăsă cale liberă. Hermod își continuă drumul și, la scurt timp, iată că ajunse la castelul unde sălășluia zeița morții. Păși în sala cea mare cu îndrăzneala unui ambasador al zeilor ce se socotea a fi, iar acolo nu mică îi fu mirarea când dădu cu ochii de Balder! Eroul ședea într-un jilț, la loc de cinste, alături de Hell, și părea că se simte bine. Avea trupul drept, chipul îmbujorat și privirea strălucitoare, exact așa cum îl știa el. Hermod i-a povestit atunci cât de mult le lipsea el zeilor din Asgård și cât de mult îl jeleau cu toții, dar Balder nu dădea semne că i-ar fi înțeles vorbele. Atunci înaltul sol se întoarse spre stăpâna acelui loc rugând-o să-l elibereze pe erou ca să poată reveni în lumea celor vii. Temuta Hell s-a arătat dispusă să-i împlinească rugămintea, cu o singură condiție.

— Care este acea condiție?, întrebă Hermod.

— Eroul pe care îl vezi că șade aici alături de mine, la mare cinste, se va putea întoarce printre voi numai dacă toate cele care se află în lumea voastră îi vor plânge dispariția. E de ajuns să se găsească o singură ființă care va refuza să-l jelească, pentru ca Balder să rămână aici pentru totdeauna. Acestea fură ultimile cuvinte ale lui Hell iar Hermod înțelese că nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să o ia pe drum îndărăt pentru a duce zeilor cumplitul mesaj. Fu condus afară din sală chiar de Balder care, la despărțire, îi strecură în palmă inelul Dreipner, cu rugămintea să-l înapoieze tatălui său. Pentru Frigg i-a dăruit un voal din partea lui Nanna.

Aflând de condiția impusă de Hell cea blestemată, zeii s-au pornit s-o beștelească în fel și chip, dar Frigg nu a stat să se văicărească, ci numaidecât a trimis soli în toată lumea cu pricazul ca toate creaturile, născute ori făcute, toate cele ce se aflau pe fața pământului să plângă moartea iubitului ei fiu, Balder pentru ca acesta să poată reveni din tărâmul morții. Zeii și oamenii, jivinele și plantele, pietrele, metalele, apele, munții, dealurile, toate au început atunci să-l jeluiască. Așa cum se întâmplă mai întotdeauna, s-a găsit totuși o creatură care a refuzat să se supună ucazului. Una singură, dar și asta era prea mult! Din pricina ei revenirea lui Balder printre cei vii devenea imposibilă. Cea care s-a abătut de la norma generală a fost Töcka, o femeie din neamul uriașilor, cunoscuți, de altfel, pentru caracterul lor rebel. Când trimisul a rugat-o să verse lacrimi, namila i-a răspuns astfel: Oricâtă lume se-ndeamnă să-l plângă pe Balder, eroul de zei conceput, el mie vreun bine nu mi-a făcut; fie ca Hell la sânu-i să-l strângă. Oricât de mult au încercat ceilalți muritori să-i arate că o lume întreagă era de altă părere și că sufereau cu toții din pricina lipsei ei de empatie, Töcka nu s-a lăsat înduplecată.

Urmarea a fost că Balder nu a mai revenit niciodată printre cei vii, așa cum iubiții mei cititori poate că sperau. A rămas în brațele lui Hell, dacă nu pentru totdeauna atunci măcar până la sorocul Ragnarokului, iar eu mărturisesc cinstit că nu știu ce învățătură aș putea scoate din această istorie.

Să mărturisească ea oare că încăpățânarea unui singur membru poate duce la dezastrul întregii comunități, ori, dimpotrivă, afirmă că trebuie să ai curajul propriei opinii, stând drept în fața unei lumi întregi? Alegeți singuri.

Eu acum vă las în plata propriei dumneavoastră judecăți.

Citiți și Cadoul de Crăciun