La 27 aprilie 1931, George Enescu termina orchestrația monumentalei opere „Oedipe”, creație pe care o va dedica iubirii vieții sale – Maria Rosetti-Tescanu, cea care la 18 ani, în 1898, devenea prințesa Maruca Cantacuzino prin căsătoria cu prințul Mişu Cantacuzino,  iar soție a compozitorului abia în decembrie 1939, când cei doi trecuseră de 50 de ani și printr-o poveste de dragoste uluitoare.

Este singura sa lucrare lirică (tragedie lirică) ce a necesitat peste 20 de ani de muncă și care, după cum afirma chiar George Enescu, i-a fost și cea mai dragă.

,,Nu am dreptul să mă pronunţ dacă Oedipe este sau nu cea mai desăvârşită dintre lucrările mele. Dar pot spune cu certitudine că îmi este cea mai dragă dintre toate. Mai întâi pentru că m-a costat luni de muncă, ani de chin. Pe urmă, am pus aici toată fiinţa mea, până la a mă identifica, în unele momente, cu eroul meu. Dacă aş spune în ce stare de exaltare mă aflam când meditam la Oedipe, apoi când scriam notă cu notă această operă voluminoasă, nimeni nu m-ar crede!”

Scânteia de a scrie opera Oedipe datează din 1910, când, văzând pe Mounet Sully la Comedia franceză în ”Oedip rege”, întreaga sa sensibilitate a fost răscolită de interpretarea marelui tragedian.

Spectacolul cu Mounet Sully l-a zguduit și, preocupat de ideea acestei opere, Enescu își face primele schițe muzicale, încă înainte de a avea libretul.

„Ieșind de la teatru, eram halucinat, posedat. O idee fixă mă cuprinde: să compun un Oedipe”.

O dramă în patru părți – un prolog, două acte și un epilog – corespund naşterii, tinereţii, maturităţii şi morţii lui Oedip, totul prezentat în şase tablouri.

Spre deosebire de tragedia lui Sofocle, ”Oedip rege”, în care este înfățișat numai un episod din mitul oedipian, libretul operei lui Enescu cuprinde întreaga viață a lui Oedip.

Doinele, bocetele și dansurile pe care George Enescu le-a inclus cu mare măiestrie în discursul dramaturgic al capodoperei își au seva în melosul popular românesc.

”Pentru mine, a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv.” – Enescu

George Enescu la bătrânețe, Paris

”Oedipe”

Tragedie lirică în patru acte

Muzica de George Enescu

Libretul de Edmond Fleg

Reprezentată, în premieră, la 13 martie 1936, la Opera mare din Paris, sub direcţia lui Philippe Gaubert şi cu André Pernet în rolul titular, opera ”Oedipe” a fost întâmpinată cu elogii din partea lumii muzicale pariziene și a criticii.

“A fost o seară cu adevărat frumoasă, la care toți au participat cu însuflețire în timp ce eu îmi simțeam inima zvâcnind după atâția ani de speranță şi eforturi”.

”Oedipe” a văzut lumina rampei în patria autorului în anul 1958, ca un înălțător omagiu adus genialului compozitor, cu prilejul primului Festival Muzical Internaţional ce-i poartă numele.

Actul I

În palatul din Teba se sărbătoreşte naşterea fiului regelui Laios şi al reginei Iocasta.

Când Marele Preot îi întreabă pe părinţii noului născut ce nume vor să-i dea copilului, bătrânul prooroc orb Tiresias îi întrerupe, reproşându-le că l-au nesocotit pe zeul Apollo, care le interzisese să aibă urmaşi. Aflând pedeapsa pregătită de zei (Oedipe va fi ucigaşul tatălui său şi soţul mamei sale), Laios cheamă un păstor, poruncindu-i să arunce copilul în prăpastiile munţilor Kithairon.

Actul II

Tabloul 1
După 20 de ani, aflat la Corint, în palatul regelui Polybus şi al reginei Meropa, tânărul Oedipe este chinuit de cele aflate de la oracolul din Delphi în legătură cu soarta care îi este hărăzită: aceea de a fi ucigaşul tatălui său şi de a o lua în căsătorie pe mama sa.

Meropa îl trimite pe Phorbas să desluşească motivele de zbucium ale fiului său, Oedipe. Cu greu, Oedipe îi mărturiseşte reginei temerea de a fi fost un copil găsit. Meropa protestează, neştiind nici ea că fiul ei murise la naştere şi că fusese înlocuit cu Oedipe.

Oedipe se hotărăşte să plece de lângă părinții săi, departe de Corint, şi să lupte împotriva împlinirii sumbrei profeţii.

Tabloul 2
La o răscruce de drumuri, Oedipe ezită să aleagă o cale anume. Pe una dintre ele apare Laios, care îi cere să se dea la o parte, insultându-l şi lovindu-l cu sceptrul.

Apărându-se, Oedipe îl omoară, sub ochii îngroziţi ai Păstorului.

Tabloul 3
Asupra cetăţii din Teba s-a abătut o mare nenorocire. Un Sfinx înfricoşător s-a aşezat la porţile oraşului, aţinând calea trecătorilor şi silindu-i să răspundă la o întrebare. Cum însă nimeni nu găseşte răspunsul corect, oamenii sunt sfâşiaţi de ghearele acestuia.

Străjerul cetăţii îi aduce la cunoştinţă lui Oedipe că acela care va scăpa Teba de Sfinx va dobândi coroana şi pe frumoasa Iocasta, regina văduvă a lui Laios. Oedipe decide să înfrunte monstrul. La întrebarea acestuia, „cine e mai puternic decât destinul”, el răspunde fără ezitare: „Omul, omul este mai tare ca destinul”.

Cetatea este salvată, iar oraşul îşi sărbătoreşte eliberatorul.

Actul  III

După încă 20 de ani, Teba este lovită de ciumă. Creon, fratele Iocastei, anunţă verdictul zeilor: ciuma va înceta numai după demascarea şi pedepsirea ucigaşului lui Laios.

Oedipe jură să-l exileze pe criminal dacă se va preda de bunăvoie. Iocasta îi destăinuie împrejurarea în care Laios a fost omorât, la o răscruce de drumuri, strecurând astfel în sufletul soţului, fără voia ei, prima bănuială că vinovat de acest omor este Oedipe însuşi. Păstorul, chemat de Creon, întăreşte spusele Iocastei. Când suspiciunile se îndreaptă chiar asupra lui Oedipe şi Tiresias îl indică drept criminal pe rege, acesta îl alungă din cetate, ca şi pe Creon.

Povestindu-i despre fiul ei pierdut, Iocasta îi întăreşte însă bănuielile. Când primeşte vizita lui Phorbas, reprezentant al Corintului, îşi dă seama că Polybos şi Meropa îi erau doar părinţi adoptivi.

Înţelegând că Oedipe este fiul său şi ucigaşul lui Laios, Iocasta se sinucide. Oedipe, șocat, îşi scoate ochii. Condamnat la exil, pleacă, însoţit de fiica sa, Antigona.

Actul IV

Lângă Atena, unde domneşte înţeleptul rege Tezeu, Oedipe se opreşte. Apare Creon, care, cu prefăcătorie, îi oferă întoarcerea la Teba, ameninţată de armate străine, dar Oedipe refuză. Creon încearcă să o răpească pe Antigona, pentru a-l determina să-i urmeze. Strigătele de ajutor ale Antigonei sunt auzite de Tezeu, care soseşte însoţit de atenieni. Creon face o ultimă încercare de a-l discredita pe Oedipe în ochii lui Tezeu.

Oedipe protestează, acuzând zeii care l-au împins să înfăptuiască, fără voia sa, nelegiuirile. Simţind că i se apropie clipa morţii, Oedipe proclamă, cu deplina conştiinţă a nevinovăţiei sale, victoria asupra destinului: „Eu sunt nevinovat! Voinţa mea n-a fost nicicând în crimele mele! Biruit-am destinul! Biruit-am pe zei!” (sursa sinopsis)

foto cu semnătură – David Ohanesian în Oedipe al lui Enescu, anul 1968

Citește și Sir Yehudi Menuhin