Tot mai mulți monologhează în prezența altora. Măcar dacă monologul ar fi confesiv, dacă ar fi despre viața proprie! Sigur că și poveștile ”personale” în bună parte se aliniază unor structuri narative previzibile și unor situații clișeu, cu jocuri de rol prescrise. Știi de pe la a treia frază dacă ai de-a face cu scufița roșie sau cu lupul cel rău, cu o ”victimă”, cu un călcat pe coadă sau cu un erou care cade întotdeauna în picioare, cu un taica Teresa sau cu o maică gladiator, cu un veșnic perdant. Nu pretindem acum ca tot omul, când se dă în spectacol, să aibă nivelul de subtilitate și profunzime al lui Cehov. Clișeele nu sunt atât de supărătoare cât timp sunt acoperite de simțirea omului. O poveste trăită e oricând captivantă.

Monolog să fie, dar să aibă un strop de adeziv sensibil, de asumare, să fie personal, să vezi că e cineva care tăiește drama Cenușăresei, nu că vorbește de pe altă planetă despre ea.

Dacă tot folosești interlocutorul ca spectator și îl ții în întuneric, invizibil, măcar oferă-i un motiv să te urmărească, dă-i ceva de simțit… Sigur că motivațiile se întrezăresc și când ”actorul” o arde abstract și teoretic și se vrea atotștiutor, înțelegi ce îl mână în luptă. Atmosfera nu e însă una de curs, ci de show televizat, de podcast. Profesorul nu colportează informații captate la telefonul fără fir, ambiental. Ce spune e cât de cât documentat, e rezultatul unor studii. Nu e suportabil să asculți divagațiile cuiva pe teme și străine de sine, și fără tangență cu vreo cunoaștere aprofundată, și emise fără altă țintă decât captarea atenței cu orice preț. N-ar fi o problemă nici semidoctismul sau speculația când sunt în dialog, când interlocutorul are șansa să intervină, când există un schimb de energie, de inepții. Dar să nu fie nici comunicare, nici interacțiune adică, nici discurs pertinent, nici confesiune e prea mult… Când dai banii pe bilet la teatru te duci la comediile care îți plac.

Acești ”posedați de monolog” își ratează obiectivul: dacă vor să cucerească atenția e cazul să se asigure că bietul spectator e măcar curios, interesat de subiect. Iar pentru asta e nevoie de o minimă investigație prealabilă a sferelor de interes ale auditoriului. Nu îmi explic chesiunea decât prin expansiunea mass media și a rețelelor de socializare. Asta e ”civilizația spectacolului”. Cineva emite și altul e receptor. Nu există interacțiune directă. Psihismul e malformat așa.

Argumentul unora e că sunt timizi și așa își iau elan. Fals. Un ins timid e mai degrabă predispus să asculte, e atent, receptiv, perceptiv, relațional, tocmai pentru că e conștient de existența celuilalt, pentru că îi atribuie un grad, poate mai înalt decât e cazul, de înțelegere, profunzime, sensibilitate, prezență de spirit.

Cred că e vorba de o condiționare, de o deformare a minții datorată acestui mod impropriu de comunicare, care e cel ”de la distanță”. Unii chiar habar n-au să comunice în plan apropiat, pe viu, în direct. Nici nu realizează diferența de context. Urmăresc doar ce au în minte… nu ies din câmpul interiorității. Umblă singuri prin lume, nu își aud decât gândurile proprii. Nu percep mai nimic din realitate, nici măcar limbajul corpurilor, privirilor, stărilor.

Interlocutorul, convertit în spectator, e încurcat. E forțat și el să își înghesuie în cuvinte toate resursele de exprimare, pentru că nu e decât auzit, eventual; registrul de interferență e orb și sec, fără inflexiuni emoționale. Se aud doar texte, toate atenția e concentrată pe mesajul verbal, redusă la el. Era bine dacă acești oameni ai monologului voiau, în aviditatea cu care caută atenție, să fie văzuți și simțiți. Nu. Vor să reducă totul la inteligibil. Logocentrismul emisiei e cel mai supărător. Actorul, pe scenă, e conștient și de limbajul corpului, de inflexiunile de stare, de timbrul vocii, de emoții. Tocmai prin asta captează atenția, se prezintă în fața publicului ca ființă întreagă. E fascinant. În vreme ce acești bieți împătimiți ai monologului supervizat sunt doar logocentrici, nu au decât auz, celelalte simțuri și simțiri asociate sunt paralizate. Focalizarea atenției e fixată imperturbabil pe mesajul verbal. Monolog să fie, dar să fie viu, să aibă și alte dimensiuni, zic…

Logocentrismul urâțește și constrânge potențialul ființei. E și o consecință a izolării și însingurării. Oamenii singuri cultivă voci interioare. Receptivitatea, senzorialitatea, simțul măsurii și comunicării se dezvoltă în relații, nu între patru pereți în fața unui ecran. Profețea Bogdan Ghiu de acum aproape trei decenii că vom ajunge aici. Mai toți se vor emițători și nimeni receptor. Firește, nu poți fi doar receptor la nesfârșit. Dar însuși sistemul de interferență e unul computerizat. E ne-uman. Comunicarea autentică presupune spontaneitate, prezență, interacțiune continuă. Doar în cea ”de la distanță” se poate vorbi de un emițător și de un receptor la nivel de roluri și posturi.

Presa își construiește discursul în jurul unor probleme de conținut: ce comunci, cum comunici, cui comunici… Dar în relații directe ce e esențial e în primul să comunici pur și simplu. Dacă te simți izolat printr-un ecran de interlocutor, dacă acționezi ca și cum ai fi singur, nici nu prea mai contează măiestria formulărilor sau pertinența comunicatelor. Nimeni nu rezistă pe termen lung să fie complet invizibil în priză directă cu emițătorul. Predicatorul e vigilent, e atent la reacțiile auditoriului, profesorul la fel. Ei nu monologhează în public, sunt în contact cu realitatea înconjurătoare, au în continuu evidența a ce se întâmplă în jur. Și actorii simt publicul cumva din reacții. Cei care monologhează însă nu au nici o interfață de contact cu realitatea, asta e diferența, comunică de la distanță cu oameni palpabili în față.

Nici să vrei nu poți parcurge distanța în cauză pentru că nu e nimic de parcurs. Sunt cazuri de introversie absolută. Pentru cel care monologhează nu exiști ca ființă reală, nu îl poți sesiza. Te vede ca idee, în rol de spectator și atât. Exivent că orice ai exprima în prezența lui e o irosire. Nu există o frecvență pe care să te situezi. Relațiile umane, chiar și cele conjuncturale, episodice, fără nume, creează un câmp, o frecvență. Unele implică într-adevăr o mai mare concentrare a enegiei vitale și atenței asupra verbalizărilor, dar fiecare scoate din noi un anumit timbru interior, o stare. Se întâmplă într-un anumit climat, care depinde mult și de gradul de implicare și deschidere emoțională.

Expresivitatea proprie variază infinit în funcție de interlocutor, nu ne confesăm oricui, în orice condiții, nu suntem tandri în orice condiții sau rezervați și protocolari în orice condiții. Posedații de monolog se disting prin faptul că emit în continuu în același registru emoțional, pe aceeași frecvență, în același limbaj. Se simt mereu la aceeași distanță (care e una de realitate paralelă) de interlocutor, indiferent care ar fi titlul sau natura relației. Vorbesc la fel cu ”prietenul”, cu ”șeful”, cu ”subalternul”, cu un necunoscut sau cu partenerul pretins a fi ”intim”. Distanța se păstrează. Stilul se păstrează. Respectivul poate avea o intensă paletă de trăiri în cadrul expozeului, poate fi uneori furios, alteori înflăcărat, doar că n-are nici o aderență la relație, timbrul emisiei se leagă exclusiv de ce e în mintea lui. Ce are de spus nu e cu nimic influențat de natura ei pentru că în sinea lui nu există nici un fel de relație, ci doar spectatori mai constanți și mai familiari și spectatori ocazionali.

Aceste devieri sunt inerent legate de existența limbajului verbal. N-am fi avut comunicare de la distanță dacă două din cinci simțuri n-ar fi putut bate ”la distanță”, iar proprietățile și puterile lor n-ar fi putut fi reificate cumva, convertite în reprezentări schematice. Tot ce ține de cultura scrisă și orală, plus muzica și dansul sunt extensii virtuale ale auzului. Artele plastice ale vizualului. Filmul a făcut sinteza între posibilitățile de a înregistra cultura auditivă și cea vizuală. Virtualizarea existenței produce și aceste devieri.

McLuhan crede că tulburările de tip psihotic n-ar fi existat fără limbaje abstracte. Mintea absoarbe voci și imagini, le procesează și sintetizează și simulează în acest fel o pseudo-realitate, care nu e propriuzis cosmos interior, e o reificare a experienței trăite, o schematizare a ei. Dacă nu e corelată cu memoria afectivă lucrurile o pot lua razna. Or memorie afectivă nu ai cum să ai dacă nu ești niciodată prezent în relații, dacă o ții doar într-un monolog…

Gustul, simțul și mirosul nu pot fi propriu-zis reificate, codificate și abstractizate. Nu pot fi imortalizate deci mortificate, extrase din realitate și din prezent. Ele sunt șansa noastră, a tuturor, să nu alunecăm într-un delir generalizat.