Otrava ta din versul meu nu-i aur…
Am uitat să-ți spun ceva, cred că era important:
eu sunt țigancă.
Eu nu iubesc – eu ard.
Fiecare vede ce îi place
eu, aripile tale străvezii cu gust de ceară
tu, poeta din mine plecată
cai verzi pe pereți
vată de zahăr
din când în când cafeaua să-mi ard buzele
așa îmi place și asta văd.
Tocmai tu te-ai găsit să-mi numeri coastele
ai ghicit, desigur, cacealmaua
una mi-a plecat în surghiun
am rupt-o cu unghiile
înainte să-mi cadă
am hrănit-o cu mine, cu tine, pe rând
de nu m-ar fi durut.
Ești terifiant de frumos
nu știu dacă să te cruț
să-ți spulber praful de pe aripi
zăpezile, copilăria, ecuațiile
sau să-ți arăt ce a mai rămas din mine
nicio inimă la locul ei
mi-s toate cangrenate.
Fugi, îți spun de nesfârșite ori
respirația mea, ciuruită de gloanțe
mai are un strop de venin pentru tine
doar tu mă simți când nu mai sunt
otrava ta din versul meu
nu-i aur, e o biată tinichea
poți s-o încerci cu dinții.
Ești încăpățânat.