OCTAVIAN GOGA (1 aprilie 1881, Rășinari-7 mai 1938, Ciucea) era un romantic ambivalent, un personaj în care coexistau- un visător total lipsit de simț practic și în egală măsură- un revoltat, animat de energii nebănuite și dileme existențiale. Vlăstarul unui preot ortodox și al unei învățătoare educată sub semnul culturii germane, viitorul poet s-a afirmat de timpuriu, ca un elev cu o inteligență superioară, pasionat de lectură și jocuri în aer liber, alături de copiii țăranilor din localitatea natală.
Va iubi până la moarte geografia ardeleană și specificul etnografic al regiunii , pe care le considera adevărate simboluri ale perenității românilor. A fost un adversar al politicilor de maghiarizare inițiate de către guvernele budapestane (mai ales, după 1880), fără a deveni un dușman al poporului maghiar, căruia i-a prețuit cultura (în special literatura), afirmându-se mai târziu, ca un inspirat traducător al operelor lui Madách Imre, Petöfi Sándor sau Ady Endre.
De Ady Endre îl va lega o frumoasă și trainică prietenie, în pofida viziunilor opuse în privința destinului Transilvaniei. Cu studii de litere și filosofie la Budapesta (aprofundate ulterior la Berlin), Goga se va forma ca un intelectual extrem de cult, cu lecturi impresionante și cunoașterea a șase limbi străine. Biblioteca sa de la Ciucea, avea să adune peste 10.000 de volume, pe lângă numeroase ziare și reviste. A debutat în volum la doar 24 de ani, primind elogii numeroase, atât din partea criticii, cât și a cititorilor, fiind considerat un adevărat fenomen literar. Poezia lui este astăzi (în mare parte) interesantă, mai curând ca document literar-psihologic, al unei perioade complexe din istoria literaturii române, dominată fiind de accente social-profetice, în tonuri sumbre, sau etnografic descriptiviste, amintind de vechile icoane pe sticlă, cu deosebirea că nu este vorba despre o poezie naivă, ci, de una care condensează în muzica ei, o combinație de evocare folclorică și patos revoltat. A militat nu doar pentru emanciparea națională a românilor ardeleni, ci și pentru desprinderea Ardealului de Regatul Ungariei și intrarea lui în componența Regatului României, deși, după 1918 se va arăta dezamăgit de calitatea clasei politice din Vechiul Regat, pe care o va picta în culori negre, în însemnările sale cu caracter diaristic. Poetul se va estompa după 1919, lăsând locul omului politic, implicat din ce în ce mai intens, într-o activitate publică adesea considerată sterilă, dominată de detalii inutile și lipsită de eficacitatea dorită. Era un om generos, cald, iubitor de discuții amicale, un conviv excelent, cu un special cult al prieteniei, dar cunoscuții îl vor vedea metamorfozat treptat, într-un personaj tot mai grăbit, impulsiv, febril, decepționat, malițios și cinic. Ideologic, Goga va aluneca într-un naționalism cu accente xenofobe radicale, discursurile și textele sale vor fi obsedate de așa-numitul “pericol evreiesc”, iar simpatiile pentru Germania nazistă și Italia mussoliniană, vor fi mari și evidente. Unele surse istoriografice occidentale indicau inclusiv finanțarea lui și a formațiunilor politice pe care le-a condus (mai ales Partidul Național Creștin), cu fonduri provenite din mediile naziste germane, poetul fiind folosit ca un fel de agent de influență al lui Hitler în România.
Dincolo de acest detaliu, este cert că Goga era sincer atunci când vitupera furibund iudaismul, pe care-l echivala în bloc, cu un cal troian al comunismului în România. Oratorul de mare talent ( dominat de imagini plastice) publicistul autor de texte percutante- și-a irosit însușirile în intervenții de cel mai suburban antisemitism, șocându-și cunoscuții și nedumerind opinia publică.
A fost un susținător al regelui Carol al-II-lea, căruia i-a încurajat tendințele autoritariste și s-a visat un fel de “Duce” al României, după model mussolinian. Doar 44 de zile a gustat din fructul puterii, fiind premier într-unul dintre cele mai nefaste momente din istoria României (1937-1938), într-o guvernare efemeră, în care s-a remarcat prin retragerea cetățeniei române a aproape 37% din totalul etnicilor evrei trăitori în România, dar și a altor măsuri, îndreptate împotriva libertății de expresie, sub pretextul anticomunismului și al apărării interesului național.
Haosul amenința să cuprindă țara, protestele internaționale ivite (pe bună dreptate), l-au determinat pe Carol al-II-lea (care dorea, oricum, să-și instituie propriul regim personal) să-l înlăture fără ezitare pe Goga din fruntea guvernului. Poetul a avut demnitatea de a refuza oferta regelui, care i-a propus să primească o sinecură ministerială, ca paleativ al demiterii.
El se visase un adevărat reformator al poporului său și lovitura pregătită de rege, l-a demoralizat total. Avea în biografia proprie, momente cu adevărat respectabile, când militase deschis împotriva maghiarizării compatrioților săi ardeleni și fusese scurtă vreme întemnițat .
Acum, totul se destrămase. Va muri în urma unui atac cerebral, la proprietatea sa (situată într-o ambianță de basm) la Ciucea, în ținutul Clujului. A fost căsătorit inițial cu Hortensia (fiica marelui bancher ardelean Partenie Cosma), părăsind-o după 14 ani de mariaj pentru Veturia, o talentată soprană, femeie măritată, care a decis (după multe ezitări) să-l urmeze, dar care i-a devenit în cele din urmă, soție și confesoare neprețuită. Lipsa copiilor a fost una dintre frustrările poetului.
Nicolae Iorga i-a dedicat un epitaf impresionant, în paginile “Neamului Românesc”, în care sugera că de fapt, cel care va rămâne în eternitate va fi poetul Goga, politicianul neridicându-se la nivelul artistului. Trista adeziune la ideile cu caracter nazist a erodat (în mare parte) imaginea (inițial impresionantă) unui fiu al Ardealului, dăruit cu multe calități.
Pe 10 februarie 1938, Regele Carol al-II-lea îl informase pe Octavian Goga, că e nemulțumit de prestația guvernului condus de către poet, pe motiv că între adepții Partidului Național Creștin (formațiunea lui Goga) și legionarii lui Corneliu Zelea Codreanu, tensiunile și ciocnirile se amplificau. Prompt, Goga îi răspunde (după unele surse nu ar fi amintit acest aspect) că tocmai a încheiat o înțelegere cu Codreanu, în perspectiva alegerilor parlamentare, care ar fi urmat să se deruleze pe 2 și 5 martie- același an. Carol pare iritat și insistă pentru instaurarea unui guvern de uniune națională, controlat în totalitate de către rege. Goga ar urma să primească drept compensație, un post de ministru fără portofoliu, adică o prezență de decor, fără vreun minister coordonat.
Goga refuză și pleacă șocat de la întâlnirea cu un suveran, de care se lăsase complet sedus în ultimii ani, precum un fluture de fascicolul luminos al unui bec. În cele din urmă, aripile poetului-politician au fost pârjolite de cinicul suveran, care nu făcuse decât să-l folosească o vreme, profitând de dorința poetului de a accede în fruntea României, în rol de premier.
Din acel moment, Goga va mai trăi mai puțin de trei luni. (Va deceda pe 7 mai 1938). Se retrage o vreme în străinătate (Austria, Elveția) intenționând chiar să părăsească definitiv România și să cumpere o casă la Berna . În cele din urmă, chemarea locurilor natale se va dovedi mai puternică și fostul premier (împreună cu soția sa Veturia) va reveni în țară. Ar fi dorit să se dedice în totalitate literaturii, plănuind să publice un volum de poezii și altul de memorii politice, dar orice inspirație părea că-i secase. Retras la castelul său de la Ciucea, stătea mai mult în biblioteca-i vastă, fie răsfoind absent câte o carte veche, fie contemplând de la câte o fereastră, împrejurimile .
Se confrunta de mai mulți ani cu o tensiune arterială ridicată și urma un regim alimentar destul de strict, la insistențele Veturiei. Poetul fusese în tinerețe un gurmand și un mare amator de petreceri cu prietenii, însă sănătatea i se fragilizase continuu. Sensibilitatea excesivă îi amplifica melancolia naturală, ascunsă cu grijă sub reprize de entuziasm forțat.
I se părea că se prăbușise într-un fel de abis, din care nimeni și nimic nu-l mai putea scoate. Nici măcar Veturia. Mulți au considerat că Goga era un ahtiat al Puterii și aparent așa părea. Dar el nu era nici măcar un om politic, ci- doar un luptător naționalist sincer, care credea că unica religie căreia românii ar fi trebuit să i se închine era Ideea Națională autohtonă, totdeauna gândită și rostită cu majuscule. A iubit România cu toată ființa lui de romantic viforos, indiferent de erorile ideologice pe care le-a săvârșit. Oficial a murit de o congestie cerebrală, dublată de o congestie pulmonară.
Unele surse afirmă că poetul ar fi fost victima unei otrăviri cu efect întârziat. Carol al-II-lea ar fi dorit să-l elimine și fizic, temându-se că după scoaterea din scenă a lui Corneliu Zelea Codreanu, Goga rămăsese singurul adversar în viață, care ar fi putut coaliza în juru-i nemulțumirile contra regimului suveranului deraiat complet de pe linia normalității constituționale. Nu există însă (deocamdată) nici o probă în acest sens.
Octavian Goga a avut parte de o înmormântare grandioasă. După unele surse, 120.000 de oameni ar fi asistat la funeraliile sale derulate în București. Alte surse vorbesc chiar de 200.000 de participanți. În sicriul său acoperit cu un capac din sticlă, poetul părea că doarme, cu figura marmoreeană, ca un zeu obosit, eliberat după un lung zbucium. O întreagă țară a plâns Poetul. Omul politic se estompase demult, în negurile uitării. Rămăsese doar cel care luptase cu condeiul și verbu-i inegalabil, pentru unitatea fraților săi de limbă. Povestea lui de dragoste cu aceea care-i va deveni a doua soție (Veturia), a suscitat un viu interes în epocă și după aceea.
Doi oameni (fiecare excepţional în domeniul său de manifestare), au decis să-şi trăiască pasiunea mistuitoare până la capăt, sfidând convenienţele vremii, modelele moralităţii burgheze, capcanele inerente unei astfel de experienţe. Desfăşurarea relaţiei lor poate reprezenta un document interesant, atât pentru istoria mentalităţilor, pentru istoria literară, pentru psihanaliză şi nu în ultimul rând – pentru istoria culturii, întrucât, această iubire a fost conştientizată de către protagoniştii ei, ca având şi o dimensiune estetică, schimbul epistolar şi jurnalul comun care ni s-au păstrat fiind sugestive în această privinţă. Veturia Mureşan (născută la 30 mai 1883) era fiica unui cleric ortodox, Zevedei Mureşan, coleg de facultate şi mai apoi prieten al tatălui lui Octavian Goga. Cei doi s-au cunoscut când erau adolescenţi, Octavian având 15 ani, iar Veturia 13.
Dacă Octavian Goga se va afirma de foarte tânăr, ca un poet reprezentativ al Transilvaniei tradiţionale, un rebel organic, ziarist radiant, dramaturg notabil şi nu în ultimul rând- probabil cel mai mare orator al românilor după Nicolae Iorga, Veturia Mureşan (căsătorită Triteanu- din anul 1903) se va impune ca o soprană de coloratură dramatică, extrem de apreciată în epocă. Soţul ei se numea Lazăr Triteanu, era cu 11 ani mai în vârstă şi era absolvent de Litere şi Teologie, lucrând în calitate de funcţionar public clerical. Bun prieten cu Octavian Goga, fire blândă, amator de lecturi, dar şters ca personalitate, se arătase dintru început fascinat de firea poetului.
Într-o scrisoare i se adresa astfel: „Doresc mult să ne întâlnim, ca să mai iau putere dela tine, revoluţionarule. Atât de mult iubesc anarhiştii”. Prin contrast, soţia sa, Veturia, apărea unora dintre contemporani, ca o reprezentare romantică.
Cella Delavrancea: „Acompaniam la pian glasul ei splendid, dramatic şi puternic, răsunând ca un apel spre altă viaţă. Toată Transilvania vibra în gâtlejul ei. Nu voi uita niciodată Adagio din Sonata lunii interpretat de dânsa cu o demnitate severă, prefigurând o poruncă cerească”. Lucian Blaga îi făcea următorul portret, când Veturia avea 30 de ani: „Cei treizeci de ani ai ei înfloreau în frumuseţe matură, fascinantă, al cărei secret consta mai ales în expresie şi mimică. Ea îşi trăia viaţa într-un fel degajat, artistic, în izbitor contrast cu modul provincial şi cuprins de complexe al celor mai multe din femeile cetăţii. Vioiciunea spirituală, sănătoasă şi plină de nerv, inflexiunile conştient cultivate ale glasului, priceperea în chestiuni artistice, instinctivă în primul rând şi fără de nicio urmă de învăţătură însuşită pe dinafară, au rotunjit în jurul ei un nimb ce aşeza în penumbră pe toate semenele ei din aceste ţinuturi”. Dar Veturia nu era deloc o femeie frumoasă, în sensul standardelor vremii. Nu avea nimic voluptuos, senzual, provocator, liniile chipului şi ale trupului său fiind mai curând nervoase, frânte, spiritualizate…
Un chip prelung, o privire expresivă însă, degajând o puternică personalitate, o femeie care acumulase informaţii din cele mai variate domenii, posesoarea unei curiozităţi intelectuale insaţiabile. În 1906 însă, Octavian Goga se căsătoreşte cu Hortensia Cosma, fiica lui Partenie Cosma, unul dintre cei mai influenţi români transilvăneni, directorul băncii sibiene „Albina”.
E o căsătorie care a părut tuturor celor ce-i cunoşteau ca fiind generată de dragoste. Oricum, fiica lui Partenie Cosma nutrea pentru tânărul poet sentimente extrem de puternice. Fotografiile timpului ne arată o persoană de o mare delicateţe, cu un chip chiar frumos, degajând multă blândeţe şi gingăşie. E genul de femeie pogorâtă parcă din acele albume de secol XIX, cu heruvimi bucălaţi şi luminoşi, păsărele ciripind în pomi înverziţi şi soare excesiv. Hortensia Cosma era considerată (în parametrii pragmatici ai timpului) o partidă excepţională şi e de precizat că foarte mulţi tineri cu stare din Transilvania au încercat să-i obţină mâna.
În cele din urmă, a reuşit acest lucru Octavian Goga, cel care debutase în 1905 cu un volum de poezii ce se bucurase de un mare succes, atât în rândul criticii, cât şi în rândul publicului larg. E o căsătorie care îi va garanta o siguranţă materială absolută, iar intervalul de timp 1906-1914 a fost considerat cel mai fecund din viaţa lui Goga, sub aspectul creaţiei sale literare. Cele două femei care au marcat decisiv existenţa poetului ne privesc peste vreme din fotografiile care le-au imortalizat, în diferite atitudini. Diferenţa dintre ele e semnificativă.
Hortensia degajă o lumină aproape perpetuă, de parcă un halou divin ar înconjura-o, o linişte totală sărută acest chip, dar la o analiză mai atentă se observă o anumită lipsă a adâncimilor. E senzaţia pe care ai încerca-o atunci când contempli multă vreme acele tablouri vesele, cu reprezentări bucolice sau de sezon. Ele ţi se şterg repede din memorie a doua zi. Nu au nimic specific. Veturia respiră un fel de nobleţe întunecată. Nu are nici pe departe gingăşia Hortensiei.
Privirile îi sunt când adânci, când grave, când răscolitoare, când scăldate de o tristeţe repede depăşită de o ambiţie care-i domină întreaga fiinţă. O energie extraordinară o va anima toată viaţa, e genul de femeie care ştie să combine reprezentarea de tip romantic cu pragmatismul, visarea cu energia. Hortensia e statică, fiecare trăsătură a fiinţei ei invită la ocrotire. Veturia e o sumă de ipostaze, la ea nefiind nimic previzibil. Şi totuşi, această femeie puternică a şovăit mult până a decis să-şi urmeze chemarea inimii. Convenţiile sociale, teama, automatismele de influenţă religioasă, incertitudinea au contribuit la toate acestea. Veturia Goga nota ulterior: „Înaintea căsătoriei lui, el lupta pentru a mă îndupleca să divorţez, eu nu mă puteam hotărî, lupta a durat până în 1919, când înaintea Crăciunului m-am căsătorit cu Octavian Goga”.
Oficial însă, căsătoria dintre cei doi va avea loc pe 15 ianuarie 1921. Drumul va fi anevoios, protagoniştii poveştii consemnându-şi trăirile în file de jurnal şi fragmente epistolare. Observaţiile lui Goga sunt expresia unui spirit romantic, dominat însă de o luciditate analitică: „Dacă nu mi-ai fi fost tovarăşă de viaţă, ar fi trebuit să-mi fii soră, aşa de-aproape te simt de toate fibrele intime ale nervilor mei, aşa de multă înţelegere mută ne leagă unul de altul. Eu cred într-o orânduire fatală a lucrurilor, într-o tendinţă de echilibru care înlătură situaţiile false şi face să triumfe în lumea asta normalitatea. E firesc, e logic, e normal ca noi să ne găsim un cuib al nostru. Aşa va fi. Este un drept pe care ni l-am câştigat la tribunalul teribil al vremii”. Veturia mărturiseşte o iubire în tonuri pe alocuri depersonalizante, dar intense: „Eu sunt a Ta şi tu eşti stăpânul care dispui. Aşa este şi aşa va fi întotdeauna“.
E în fond, acelaşi rezultat al lecturilor cu caracter romantic, tema devoţiunii totale, a dizolvării voite în microcosmosul reprezentat de către fiinţa persoanei iubite.
Octavian Goga era un om extrem de complicat şi în ciuda faptului că majoritatea contemporanilor l-au perceput ca pe un individ accesibil, comunicativ şi lipsit cu totul de orice fel de morgă, fondul său sufletesc îl indica a aparţine categoriei marilor pasionaţi, dominaţi de reprezentări strălucitoare, poate pe alocuri absurde, dar singurele care-l făceau să se simtă cu adevărat viu. S-a vorbit mereu de revolta poetului, o revoltă structurală, exprimată în discursuri, ori în scris, s-a simplificat adesea, insistându-se asupra presupusei sale xenofobii, fără a se ţine cont de datele sale psihologice.
Într-o lucrare din perioada interbelică, psihologul francez Theodule Ribot preciza că, de-a lungul istoriei umanităţii, marii pasionaţi au constituit excepţii şi cu cât calitatea lor intelectuală ori sufletească era mai ridicată, cu atât şi efectele trăirilor acestora s-au dovedit a fi de o intensitate maximă, greu de admis ori de reprodus de către spiritele mediocre, acelea dominate în mod preponderent de instincte. Cu alte cuvinte, atât Octavian cât şi Veturia reprezentau exemple rare de mari pasionaţi, care îşi amplificau şi-şi trăiau într-un mod cu totul special iubirea, atât în plan instinctual, cât şi în acela al estetismului, mitizării intelectuale, complementarităţii de idei.
E o temă frecventă, de pildă, în toate reprezentările artistice ale romantismului european, atât în plan literar, cât şi în sfera artelor plastice, ori muzicale. Mitul lui Tristan şi al Isoldei, imaginea tărâmului fericirii ( acolo unde iubirea se poate împlini cu adevărat), schimbul de replici (uneori pândite de o retorică preţioasă), permanenta influenţă a clişeelor lecturilor variate – iată tot atâtea elemente ale unei relaţii mult mai complexe, decât am fi tentaţi s-o catalogăm la o privire superficială.
Obsesia lor pentru localitatea Ciucea (acolo unde sub coordonarea Veturiei Goga s-a construit celebrul castel al cuplului), depăşea cu mult fireasca preocupare a oricărei perechi doritoare de a-şi avea propriul ei spaţiu privat. Plonjăm deja în plin mit, pentru că la Ciucea soţii Goga îşi derulau în fapt ritualul iubirii lor excepţionale, beneficiind de o scenografie aparte. Era vasta bibliotecă a poetului, colecţia lui de artă populară românească veche, pianul soţiei sale, bisericuţa din lemn adusă de Octavian Goga din zona Sălajului şi nu în ultimul rând încântătorul peisaj, cu acei munţi fascinanţi, cu pădurile blânde, care confereau ansamblului un aer aproape religios.
Ambii soţi (dar în special poetul) beneficiaseră încă din copilărie de lecturi religioase intense şi de o atmosferă care oferea un exemplu de fuziune, dintre planurile real şi fantastic, cel puţin prin intermediul temelor estetice frecventate. Nu era însă vorba de o religiozitate tradiţională, restrictivă, ci- tot de un mijloc de alimentare a unor conştiinţe predispuse la experienţe interioare limită. Nu oricine putea să scrie, precum Goga, o astfel de frază: „Tăcem şi simţim în noi soarele”. Ea pare, poate, banală la o primă lectură, dar în fapt, conţine o concentrare de sentimente aproape wagneriene ca intensitate, dimensiunea estetică redevenind din nou, clară şi vie. Sugestivă şi această caracterizare pe care Veturia Goga i-o făcea viitorului său soţ, în anul 1920: „Tu, cu spiritul Tău contemplativ, cu gustul simbolului şi al alegoriei, cu o sensibilitate expresivă pronunţată pentru sugestiile vizuale şi auditive. Nu sunt toate astea calităţi ale unui suflet religios?” Imagini creionate la rândul lui, de către poet, ilustrând zbuciumul interior, de aceeaşi inspiraţie vag religioasă: „Eu am fost în furtună pe mare – deasupra valurilor plutea mirajul care mă chema. În vifor corabia s-a sfărîmat şi aveam senzaţia că mă cufund şi eu cu ea. Am scăpat ca prin minune şi-am atins ţărmul. Astăzi sunt în port, unde te-am găsit pe tine. Dă-mi mâna, de azi înainte viaţa ne va vedea mergând alături, mergând mână în mână. Ori vom ajunge împreună culmile mirajului, ori ne vom prăbuşi laolaltă”. Istoria acestei pasiuni ar fi categoric incompletă, dacă nu am aminti despre compatibilitatea intelectuală remarcabilă a celor doi protagonişti. Unul dintre cunoscuţii poetului o considera pe Veturia o femeie de o inteligenţă aproape demonică şi o botezase din această cauză „binomul feminin”. Este cert că dacă Hortensia (prima lui soţie) i-a asigurat o bunăstare tihnită şi o linişte prielnică multor creaţii intelectuale demne de interes (dar totuşi având ca principal argument marea avere a socrului său Partenie Cosma), ea nu a reuşit pe fond să-i descifreze cu adevărat cheia personalităţii sale tumultuoase, deşi îi va păstra toată viaţa o admiraţie intactă. Spiritul poetului se va fi simţit curând sufocat, aplatizat, alături de o soţie încântătoare precum era Hortensia, dar având prea puţine în comun cu el. Distanţa dintre ei nu a încetat să crească, pe fondul atracţiei ireversibile dintre Octavian şi Veturia Triteanu. Veturia s-a dovedit o permanentă sfătuitoare în plan politic a celebrului său soţ, o excelentă cunoscătoare a psihologiei umane şi ulterior o mână de fier, care nu numai că l-a ferit pe Goga de toate aspectele practice (adesea torturante pentru o fire ca a lui) ale unei vieţi de familie, dar, în acelaşi timp, i-a menţinut vie faţă de ea pasiunea şi interesul.
Numai o femeie excepţională ar fi reuşit o asemenea adevărată performanţă şi e sigur că Veturia a fost exact femeia potrivită pentru un personaj ca Octavian Goga. Dragostea lor (cu împlinirea ei relativ târzie) a beneficiat de toate ingredientele unei experienţe intelectual-romantice unice, într-un timp în care, (deşi multe dintre restricţiile referitoare la aşa-numitele iubiri interzise fuseseră eliminate), persista încă (măcar la nivelul reprezentărilor şi declaraţiilor oficiale) o anumită notă de ipocrizie.
În anul 2006 am vizitat Ciucea, prilej pentru a mă reculege preț de câteva clipe la mormântul poetului ardelean. Era o zi de vară luminoasă, dar pe măsură ce urcam treptele către mausoleul propriu-zis, lumina intensă a început să scadă puțin câte puțin, până când am trăit senzația stranie că mă aflam în plin amurg, deși ceasul nu arăta nici măcar ora 14. M-a impresionat mormântul ca atare, lespedea aceea de marmură asemănătoare unui pat lat, conjugal, cu câte o pernă încrustată în două părți, având săpate inițialele O și V. Dintr-o dată, din frunzișul înconjurător al pădurii care mărginea acel loc , a apărut o pisicuță de un alb imaculat, având ochii de un azuriu atât de intens, așa cum nu mai văzusem niciodată. Preț de câteva minute a stat acolo, aproape lipită de picioarele mele, fără să scoată vreun sunet. Părea că e nemișcată, o jucărie minunată din marmură, completând cu prezența-i stranie, tăcerea copleșitoare a locului. Ochii aceia de un albastru greu, impresionant, nu-i voi putea niciodată șterge din memorie. Un fel de mic zeu al împrejurimilor, un paznic al graniței dintre această lume și lumea eternă, în care poetul și Veturia lui se retrăseseră. După un timp pisicuța a dispărut, fără să-mi fi dat seama cum, fără ca tăcerea aceea înaltă , acoperitoare (ca o rugăciune amplă rostită în absența cuvintelor) să fi fost de nimic stânjenită. Mi-am făcut atunci discret o cruce, întrebându-mă dacă sufletele celor la care ne gândim intens, multă vreme, pot să ne trimită uneori, semnele atenției lor.
Octavian Goga mă fascinase încă din copilărie, când i-am citit prima dată câteva poezii. Bunica mea paternă avea o ediție de buzunar a poeziilor sale, iar de pe pagina de gardă chipul poetului mă urmărea. M-au uimit ochii lui neobișnuit de bulbucați, profunzimea expresiei, arsă parcă de o pasiune întunecată și nesfîrșită. Bunica mi-a povestit câte ceva despre omul cel straniu, ale cărui poezii reușiseră să mă emoționeze peste măsură, insistând mult pe faptul că fusese un mare poet, dar un foarte slab conducător de oameni. Și am mai aflat și despre faptul că soția lui (Veturia), avusese un glas foarte frumos, care o făcuse vestită în toată lumea. Peste ani, când istoria îmi devenise profesie și pasiune deopotrivă, m-au impresionat (mai cu seamă) textele cu caracter confesiv ale poetului, în care remarcasem dela început, o stranie melancolie aburoasă, echivalentul muzical al unui recviem stins. Credeam că Goga scrie astfel pentru public și pentru posteritate, cu grija de a-și conserva o anumită imagine pe scara receptării istorice, dar mai târziu am realizat că el era sincer, iar cuvintele acestea în ritm de litanie, nu erau altceva , decât expresia unui suflet de o nebănuită adâncime, chinuit de dileme, dornic de o liniște absolută, pe care însă nu o va putea afla niciodată în timpul vieții.
Fraza lui Goga este de o frumusețe neasemuită, clară și solară, de o muzicalitate tulburătoare. Omul atât de erudit devenea poet, chiar și în cazul celor mai banale intervenții, chiar și atunci când emitea idei cu care nu puteai fi de accord. Exista la el o grijă instinctivă față de mierea limbii române, de curgerea ei fără istov, delicată și sugestivă. Când poetul devenea polemic sau se învolbura pamfletar, cuvintele prindeau aripi de vultur mânios, ori se metamorfozau dintr-o dată, în ploaie de toamnă, străbătută de fulgere scurte, aspre și orbitoare. Eșecul său în politica mare, poate fi explicat și pe seama acestei texturi lirice (cu luminile și umbrele sale), care-l făcea să disprețuiască la modul absolut, ceea ce numea adesea în unele scrisori adresate Veturiei- “măcinișul zilnic”, adică bucătăria internă a partidelor, acel amestec de urzeli subterane și viermuieli orgolioase, care ajungeau în cele din urmă să acopere sufletele cu adevărat sensibile, cu un fel de pojghiță groasă.
Astăzi, imaginea poetului și a omului politic Octavian Goga a intrat într-un con de umbră. Ce-i drept, poetul era complet interzis în anii realismului socialist, pentru a fi ulterior redescoperit și repus în circuitul valorilor naționale. După 1990, scăderile politicianului, antisemitismul și prohitlerismul său declarativ, au determinat aruncarea unui văl al îndoielii și asupra poetului ca atare, voci ale criticii literare românești (unele notabile, precum Nicolae Manolescu, de pildă) comparând poezia lui Goga în termeni aproape constant defavorabili, în raport cu creațiile altor poeți europeni asemănători prin temele abordate- liricului din Rășinarii Sibiului.
Ar fi vorba despre o poezie depășită de timp, închisă între hotarele sale ca într-un chihlimbar, o poezie care nu mai poate spune foarte multe, sensibilității omului actual. Goga nu ar fi avut nici adâncimea metafizică amplă a marilor cugetători lirici, nici anvergura creatorilor de imagini cutremurătoare, intense. Și totuși, câteva dintre poeziile sale rămân și astăzi exemplare prin forța protestului radical, de o fosforescentă energie, iar suita de tablouri și portrete etnografico-psihologice, prin care a fixat pe ecranul cuvintelor sugestive geografia sufletească a satului natal (și prin el- un anumit specific al satului transilvănean românesc) mărturisesc virtuțile unui pictor al expresiilor mustind de farmecul vechimii binecuvântate.
Sunt versuri care se gustă și se simt, asemenea unui vin vechi și neprețuit, ferecat de generații în butoaie misterioase, păstrate în beciurile alchimiștilor din munții ninși și blestemați de furtuni geologice.
Goga are în spusa lui lirică (dar și în multe dintre intervențiile sale oratorice păstrate în paginile tipărite) un vag ecou de rostiri biblice, fie dacă ne gândim la viforul din cuvinte, fie la evocările pline de culoare și de melancolii.
Nu era doar influența mediului în care se formase, ci și efigia unei personalități speciale, una care (dacă ar fi să-l parafrazăm) se născuse cu un spirit de revoltă permanent , cu pumnii strânși, cu un compas de o deschidere neobișnuită, către durerile și bucuriile lumii.
Poet al satului, rapsod al trăirilor comunității sale românești transilvane, cununată de timpuriu cu jertfa, suferința, loviturile și biruințele destinului.
Așa după cum el însuși preciza, Goga nu era propriu-zis un țăran, dar a manifestat o neobișnuită empatie față de psihologia și mediul rural transilvan, pe care l-a considerat o adevărată axă a lumii românești, modelul ideal, pe care românii ar fi trebuit să-l aibă în vedere, ori de câte ori se refereau la ilustrarea unui tradiționalism în paradigmă proprie.