Palinodie

Nu ne mai cunoaştem. Inima s-a zvântat de atunci,
când tremuram de freamătul omului şi căţelelor,
de nopţile-ncleştate-n subsoluri şi-n lunci,
de copiii păienjeni, împreunaţi tăcut în dosul cişmelelor,
unde-s doar buruieni şi furnici,
pleoscăitul apei pe fundul găleţii şi cîntecul servitoarei.

Dârdâiam, eram mici.

Dac-ai şti, astăzi nici de guşa bătrînilor
nu mai mi-e frică,
nici de măcelarul roşcat, nici de comicul ce sare pe cap,
redingotă şi ochi răsuciţi.
Mă mir mai ales de serile acelea putrede din august,
când o vecină peltică,
îmi arăta la zugravul din colţ, lampioanele-aprinse
fumegând în pepeni scobiţi.
Când, ghemuite sub scară, pe-ntuneric,
cu palmele subţioară,
o lăsam să-mi bâiguie cald în ureche,
şi bănuiam c-am să plîng.

Nu ştiu de cine vorbiţi, domnişoară.

Scrisoare
Să taci. Îţi scriu fiindcă-i o noapte limpede ca o frunte de ied,
fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pieliţa nucilor noi,
îţi scriu fiindcă suntem atât de uituci amândoi.
Curând şi bătaia fumurie a pleoapelor vom uita-o, cred.
Ascultă. Mergeam. Deodată părul ciufulit îmi căzu peste faţă. Ţâşnise vântul.
Crengile arse de praf se căutau între ele cu foşnet moale.
Era un salcâm, era şi marea. Ne-am oprit să-mi scutur nisipul strâns în sandale.
Atâta tot. Încheieturile tale îmi erau mai dragi decât cerul şi decât pământul.
Fragment de primăvară

O stradă pe care trec îndoită din umeri,
sub primăvara grea ca un cântec de bivol.
Pietrele drumului şi stelele
stau cuminţi de poţi să le numeri,
numai cîntecul meu îmi sfâşie rochia,
sub primăvara grea ca un cântec de bivol.
 
Bolborosesc. Şi tac. Degeaba aştept între uluci
învineţirea liliacului.
Dedesubtul genunchiului carnea e umedă ca un măr despicat,
şi albul ochilor tulbure, tulbure.
Mă gândesc, mergând aşa, îndoită din umeri,
la primăvara asta golaşe şi tristă ca un gât de băiat.

din Țara fetelor (1936)

Citiți și Numai cuvintele zburau între noi...