Am fost unul dintre copiii norocoși care au avut blugi și ȋn anii ‘70-’80, cȃnd erau o raritate ȋn Romȃnia. Cu toate acestea, nu am nicio fotografie ȋn care să apar ȋn blugi. Și nici amintiri marcante cu sau despre ei. Țin minte ziua cȃnd i-am primit (am avut vreo 2-3 perechi), ţin minte că m-am bucurat mult și … cam atȃt.
Nu am uitat ȋnsă iile tuturor femeilor din jurul meu. Cinci generaţii ȋn ie se întȃlnesc ȋn fotografiile noastre făcute de-a lungul timpului. Tehnica foto s-a schimbat, aparatele foto s-au perfecţionat, ia a rămas ȋnsă un element central și permanent ȋn casa noastră și a trecut de la o generaţie la alta. Iile de copil care au rămas mici au fost protejate ȋn șifonier pȃnă cȃnd următoarea generaţie a cerut nerăbdatoare să le poarte.
Aveam doar vreo 2 ani cȃnd am purtat prima ie și motivul pentru care apar ușor bosumflată ȋn fotografie este că nu aveam una și pentru păpușa cu care mă jucam.
Am crescut ȋnvăţȃnd să deosebesc motivele și simbolurile care o ȋmpodobesc și care ȋi conferă apartenenţa la o regiune etnografică sau alta, dar ȋndrăgostită ȋn special de ia monocromă ȋntȃlnită ȋn multe zone ȋntre Sibiu și Orăștie. Am ȋnvăţat să deosebesc accentele diferitelor regiuni ardelenești de la molcomul sibian, la vocalele mai ciupite din Alba sau ritmica apăsată a Clujului și asociez muzicalitatea accentului cu cromatica și simbolistica designului.
Am fost ȋn ie ȋn vizite, am jucat table și remy cu verișoarele mele, am citit, m-am plimbat, am fost la spectacole. Păcat că nu avem (ȋncă) o enciclopedie a iei romȃnești. Este fascinantă și ascunde atȃtea povești…
