Niciunii nu suntem tocmai contemporani cu vremurile actuale. Fiecare a rămas în urmă cu un deceniu, două, trei într-o anumită privintă și anume exact aceea care îl arde mai tare. Ne e mai greu să acceptăm transformarea irevocabilă a lucrurilor care chiar contează pentru noi. În alte epoci evoluția culturală și socială era mai lentă; noile tehnologii au accelereat procesul, iar chestiuni perene la modul milenar au fost acut afectate. Nu e vorba de o schimbare din aceea de o invocă bătrânii când zic că ”nu mai e ca pe vremea lor”, ci de faptul că reperele de fond ale umanității au fost clătinate, ierarhiile valorice au fost demolate. Cuvântul nu mai are nici pe departe aceeași putere, cuvântul scris a căzut în derizoriu, nu mai produce mutații în conștiință sau revoluții. Cărțile nu mai au același grad de influență, chiar dacă se citește mai mult. Cantitatea a distrus profunzimile și adâncimile, s-a prăbușit totul la orizontală. Nu mai există discursuri care să clatine lumea. Libertatea totală de expresie a distrus valoarea expresiei și asta nu doar în limbajul verbal ci în toate limbajele: și cel vizual, senzorial etc.

Excesul de comunicare a năruit bucuria și adâncimea comunicării. Prea mare accesibilitate la orice produce satisfacție imediată și insatisfacție majoră pe termen lung.

Harry Paul Ally Peinture Figurative - Figure avec Red Chaussons

Resimt demult, dureros, o suprasaturație legată de limbajul lexical (scris sau verbal), vecină cu astenia și repulsia.

Apocalipsa civilizației se întâmplă prin excesul de bunuri, prin supra-abundență, și prin bagatelizare, prin reducere a oricărui bun și a oricărei valori la mai nimic.
Totul e prea la îndemână și la cheremul fiecăruia. Prea multe ni se dau pe tavă.
Calitatea scade, cantitatea crește. Dezorientat, în fața atât de numeroaselor oferte, omul de rând e copleșit, nu mai știe ce să aleagă, le gustă și le încearcă pe toate până îi vine greața. Piața ideilor e și ea suprasaturată. Nu mai există un sistem unic de valori, ci nenumărate, ce poate fi mai derutant?
”Dialogul social” sucombă în gâlceavă și bârfă generalizată sau în crize de isterie cu fundal ideologic.
Odată cu disoluția verticalelor se șterg și granițele dintre bine și rău.

Retrograzi sunt și progresiștii care cred că e necesar misionaritatul întru egalitarism. Societatea de consum și noile tehnologii se descurcă și fără discurs ajutător.
Toate au fost reduse și ciuntite și simplificate grotesc. Procesul de manelizare în masă a oricărei virtuți și valori e unul organic de-acum.
Până și în vocabularul propriu noțiuni cândva charismatice au căpătat nuanțe și note peiorative, constat. Au căzut ca niște cazemate, rând pe rând, în semantica mea interioară (influențată, desigur, de chestiuni constatate empiric): libertatea, cunoașterea, confesiunea, vorbirea, dreptatea, intelectul. Mă feresc să le mai pomenesc. Au fost compromise. S-a adunat în jurul lor o masă critică de evidențe ale unor comportamente vicioase, un strat prea gros de jeg.

Neil Nagy, Cliff, 2007

Cumva și afectivitatea a devenit un loc comun de la o vreme de când singurătatea produce pe bandă inivizi socio-afectivi care caută în rețele aprobare, validare și alinare.
Lupta continuă cu perspective false sau mistificatoare, cu varii sortimente de obnubilare cu idei fixe, erodează bucuria intelectului de a articula orice.
Trăitul în stup uniformizează și aplatizează, dar și obosește și demotivează.

Ca femeie te simți umilită și demoralizată să trebuiască să faci concurență unor fantoșe pornografice sau unor apariții cum se zice în mahala ”tunate”, foste femei turnate în plastic.
Viața a alunecat în zădărnicie cu totul, aproape orice interacțiune omenească ajunge să capete inevitabil un strat gros de putregai sau de praf toxic grație apăsării fantasmei mundane. Lumea își proiectează umbra hidoasă și în intimitate, apar forme de orbire, de surzenie. Cândva unii dintre noi ne atingeam într-un fel din care țâșnea muzică. Dar, iarăși, când zic muzică mă gândesc la Beethoven și la Brahms, nu la ritmurile imbecilizante de prin malluri. Așa a ajuns să fie sufletul, cum e și hrana cu care se îndoapă.
Intimitatea e înghițită de deliruri pornografice.
Orice obscenizare – să zicem aceea a experienței cognitive – e o simplificare brutală, barbară. E o eliminare forțată a unor straturi de trăire și sens, e un act reductiv al cărui efect este o scindare în conștiință între elemente care ar fi trebuit să rămână inseparabile.

Compromiterea a orice se produce prin folosirea unei valori sau a unui bun ca mijloc de a obține un tip de putere.

Nu mai e nimic pur: gândirea e aservită unor intenții legate de putere și control. Cunoașterea e aservită politic. Inițierea în orice e aservită construirii unor beneficii de imagine.
Eforturile omenești hrănesc himere și orgolii.
Chiar și simțirea a fost coruptă. Ne sufocăm în platitudine. Ne îngropăm în mortarul unei odioase superficialități.

via abstrakshun
Toți sunt creaturi don quijotești: și cei care speră că bunii intelectuali vor salva din derută norodul și vor ridica din nou catedrale simțirii umane, și cei care speră că trezirea conștiinței va reda lumii inocența și o va îmbăia în apă sfințită și cei care încă speră ceva de la arte, de la filosofie sau de la cuplu. Conștiința, mă scuzați, e chiar prea trează. Lumea e în stare de veghe insomniacă. Moralitatea e în fond o formă de puritate, e un simț lăuntric al valorii, e discernământ. Odată corupt, sufletul rămâne bun corupt. Inocența nu e pasăre phoenix.