CALLAS sau despre frumusețea născută din suferință, filtrată prin suferință …
- dramă sau melodramă sau musychall –
Maria sau Callas?
aka. Maria Anna Cecilia Sofia Kalogeropoulos (1923-1977)
Filme dedicate Mariei Callas (doar câteva):
- Maria by Callas (2o17)
- The Eternal Maria Callas (2oo7)
- Maria Callas: Life & Art (1987)
- Callas – Paris (1958) … etc.
Ce se dorește a se reprezenta prin aceste pelicule artistice sau documentare dedicate aceleiași celebre voci a secolului XX?
Ce se caută a se revela?
Complexitatea construcției unei voci, a unei vieți în lumină, a unei evoluții forțate, dorite, susținute, manifestate într-o disperare a ieșirii din cadrele unei lumi prea mult marcate de probleme, de conflicte exterioare și interioare, de orgolii sau de intuiții inexplicabile, imposibil de înțeles de cei conduși predominant de rațiune sau tocmai de aceștia înțelese?
Oare o persoană care atinge și simte și menține succesul – ,,cucerirea lumii”, dar știe cu ce preț a plătit ceea ce a reușit, muncit să obțină, se poate bucura pe deplin de acea stare, de acea realitate concretă? Ce înseamnă a se bucura pe deplin? Nu este cumva un preaplin în care sufletul iese și se lasă purtat, asemenea muzicii care poate fi înregistrată, codificată, dar e un act al trăirii și al evanescenței …?!
Onassis și Maria Callas (pinterest.com)
Recent lansat, pelicula deja a atras numeroase remarci negative despre jocul Angelinei, despre subtila și frumoasa superficialitate a poveștii, bineînțeles prin comparația cu grelele filme în care detaliile tumultului vieții abundă și ocupă mintea publicului avid de intrigi, de lupte, de roluri …
În varianta cea mai recentă, cea a lui Pablo Larrain, accentul este evident așezat asupra dimensiunii interioare, a luptei sau păcii încheiate în acest univers al divei, Divinei, o luptă cu amintirile și neputințele trupești, o împăcare cu oamenii apropiați ei sau cu lumea, în general, o resemnare deloc ușoară sau o sacrificare a ceea ce a mai rămas ca suflu spiritual într-o recapitulare și capitulare ce evidențiază sensibilitatea, dar și forța omului dedicat artei, capacitatea de a obține succesul, faima, admirația, aplauzele, dar și riscul de a se pierde pe sine, de a se detașa atât de mult de ceea ce își dorește, dincolo de manifestarea talentului spre fericirea celorlalți.
Detaliile: frumusețea matură și rafinamentul ținutelor (acel cardigan cu ochiuri mari, largi, pufoase, dar care inspiră atât confortul, cât și o țesătură permisivă; pălăriile; costumele, rochiile … arse dintr-un impuls al revoltei față de atâtea destine tragice sau eroice pe care le-a interpretat); dormitorul somptuos; camera cu pianul veșnic mutat dintr-o infinită dorință de echilibrare și armonizare a vieții care presupune eforturi enorme; oglinda luminată și măsuța ce ascunde flacoanele de medicamente – simboluri ale nevoii umane de comunicare, de vizibilitate și stabilitate; liniștea ce pare să absoarbă toată muzica spectacolelor, toate sunetele interacțiunilor artistice și umane; flash-back-urile din timpul vieții (promovarea agresivă de către propria mamă); câinii de companie, prezențe jucăușe, așa cum pare a fi și Maria; culorile calde, cu o nuanță prăfuită; interviul cu tânărul ce pare a fi acel Jiminy, iscoditor și răscolitor, un fel de conștiință a valorii ce vrea să sublinieze valoarea, dar ajunge să dezvăluie vulnerabilități; bărbații mult mai maturi, dar evident căutători de cuceriri facile, bazate pe impresionarea femeii prin forța experienței, a statutului sau a banilor, pentru care important e talentul, apoi transformarea lui în faimă, bogăție sau influență, iar sensibilitatea și feminitatea sunt doar slăbiciuni ce trebuie temperate într-o lume profund marcată de conflicte, probleme, lupte pentru putere.
Umanitatea, altruismul – arătat mai ales atunci când este trădată sau față de cei care au trădat-o, dar și față de cei simpli (servitorii ei), puterea de a ierta, de a se dedica total, dar și de a se ierta, o altă față – cea rănită sau șlefuită prin suferință e ceea ce amplifică acest film, ceea ce caută să evidențieze, dincolo de ființa cu un trecut greu de imaginat doar privind-o în deplina ei glorie: problemele cu greutatea corporală, cele de vedere, cele de așezare și acomodare cu un spațiu care să rezoneze cu direcția aleasă sau impusă, cele sentimentale, cele familiale, cele sociale și artistice (rivalitățile din domeniul muzicii). Exigența ei față de sine și de lume pare să fie un reflex al exigențelor lumii față de ea în diferite momente ale vieții, iar arderea atât de rapidă e o consecință a fascinantei și fulminantei sale evoluții.
Filmul începe și se încheie simetric și se construiește circular cu scena tăcerii, a căderii, a dispariției Mariei și a cercetării cauzei sau cauzelor relevate și ele în bucla cinematică: refuzul de a primi și trata avizat un diagnostic clar stabilit de către medic, anularea stărilor de epuizare sau insomnie cu sedative adictive, interiorizarea eșecurilor sentimentale și izolarea socială, total opusă expunerii în cadrul evenimentelor artistice sau mondene, îndepărtarea de familie, însingurarea implicită și rafinarea unui stil de viață în asemenea măsură încât nimic nu pare să lipsească și totul pare că lipsește.
Varietatea rolurilor și a scenelor, a locurilor și a problemelor cu care a interacționat contrastează cu monotonia unui tipar de manifestare a propriei personalități, individualități: condusă de alții, de o mamă autoritară și exigentă, susținută de figuri masculine paterne, suprimată sau ascunsă în spatele unui talent care, de fapt, înseamnă mult exercițiu, multă căutare și dedicare, în final, o îndepărtare de esența ființei ei.
Iese cumva din acest cerc al sfârșirii inevitabile cântând, forțându-și trupul fragil să rezoneze iar pe măsura trăirii, a vibrației vieții care nu se mai lasă trăită așa cum a fost în apogeul ei, culme de care omul, în general, nu își dă seama decât atunci când coboară, când are dovada pierderii energiilor care altădată îl purtau ușor prin focuri mult mai mari … e tot o chestiune de comparație și de conștientizare.
Callas – un nume ce înseamnă frumusețe, dar și, posibil, florile deosebit de interesante ca alcătuire, simbol al vieții și al morții deopotrivă – e asociat și înlocuit în acest film cu simplul, dar divinul, spiritualul și umanul Maria, o descoperire a simplității omenești din celebra divă a muzicii clasice, a operei.
T.-i. C. – tot io J
