Să nu fii iubit e un simplu necaz, adevărata nenorocire e să nu iubeşti.

Un fabulos pachet de scrisori legate strâns  unele de altele: împreună cu telegramele și cu cărțile poștale, datate din iunie 1944 până la 30 decembrie 1959. Uneori sunt și două pe zi. Unele au fost începute dimineața și au fost terminate seara. Dacă nu există în unele zile, asta este pentru că distanța face aleatoare sosirea poștei. Sau pentru că este duminică. Sau ambele. Corespondența dintre Albert Camus și  Maria Casarès, publicată recent, radiază în lumina zilei  după ce a fost ferită aproape șaizeci de ani de văzul lumii. Ea povestește intensa lor relație amoroasă, prin simplul dinamism al relatării cotidiene.

O iubire care nu suportă confruntarea cu realitatea nu-i iubire. Dar în acest caz, neputinţa de a iubi este privilegiul inimilor nobile.

Ea creionează evoluția paralelă a carierei lor, pentru care s-au susținut constant: ea va deveni una din marile tragediene ale timpului său, el un scriitor celebru și laureat al Premiului Nobel. Dragostea dintre acești doi exilați, galițiana și algerianul, a fost uneori tensionată și dureroasă, victimă a propriei sale clandestinități obligatorii și a lipsei de timp pentru a-și trăi bucuria.  Poate și desfășurarea sa alternativă a făcut-o să dureze. Straniu destin, va spune  Maria Casarès, care se vedea împreună cu Albert Camus ca  trapeziștii care lucrează fără plasă. „Acolo sus, mereu acolo sus, mereu atârnați, agățați unul de celălat, ținându-ne unul de celălalt și jos, abisul.”

Maria Casarès și Albert Camus, la Teatrul Marigny, în 1948. (Fotografie René Saint Paul. Rue des Archives)

Legătura dintre scriitor și actriță este cunoscută. Pe 19 martie 1944, se întâlnesc la Michel Leiris cu ocazia reprezentării ”Destinului prins de coadă” de Pablo Picasso. Albert Camus locuiește la Paris din octombrie 1942; soția sa Francine, profesoară la  Oran, n-a putut să se întâlnească cu el din cauza ocupației de către germani a zonei sudice. El locuiește într-o garsonieră pe strada Vaneau, pe care a închiriat-o lui André Gide. Maria Casarès, 22 de ani,  locuiește la Paris în exil de la sfârșitul lui 1936 cu mama și cu tatăl său, Santiago Casares Quiroga, fostul Prim Ministru al Republicii Spaniole. Absolventă a cursurilor de artă dramatică  René Simon  și a Conservatorului de Artă Dramatică, această brunetă subțire și picantă s-a făcut deja remarcată cu primul rol din Deirdre a durerilor, piesă pe care Marcel Herrand, mare descoperitor de talente, a reluat-o la Théâtre des Mathurins în 1942. El o alege din nou pe tânăra femeie pentru a o încarna pe Martha în Neînțelegerea de Albert Camus. Pe 5 iunie 1944, cu trei săptămâni înainte de repetiția generală, frumosul scriitor cu ochi strălucitori o aduce pe Maria la o serată organizată de Sartre și Beauvoir, acasă la regizorul Charles Dullin, în strada Tour-d’Auvergne. Maria «purta o rochie de Rochas cu dungi violet și mov, își trăsese părul negru în spate și un râs un pic strident descoperea în cascade dinții săi albi, tineri, era foarte frumoasă» (Simone de Beauvoir,  Forța vârstei). Exact în Ziua Z, pe 6 iunie 1944, Albert și Maria deveneau amanți.

„Nu e mare lucru să iubeşti pe cineva … o iubire nu este niciodată de ajuns de puternică pentru a-şi găsi propria ei expresie.”

Cele câteva scrisori ale acestui 1944  sună ca un monolog: nu sunt decât cele scrise de Albert Camus, care semnează cu numele de Michel. El o imploră pe Maria să fie alături de el la Verdelot, unde se refugiase la Brice Parain, după denunțarea rețelei  Combat aparținând Rezistenței franceze. El scrie că se simte «singur și pustiu». «Tu nu ai realizat că  am concentrat deodată, pe o singură persoană, o forță a pasiunii pe care înainte o revărsam puțin peste tot, la întâmplare și în toate ocaziile» (17 iulie 1944). Ea nu va veni. Iar în octombrie 1944, se va produce ruptura. Maria Casarès a tăiat în carne vie în momentul întoarcerii Francinei Camus la Paris.

„Nimic de pe lume nu merită să te facă să renunţi la ceea ce iubeşti.”

Datele nu se schimbă

După acest scurt prolog amoros, legătura se reînnoiește patru ani mai târziu. Pe 6 iunie 1948, din nou, ei se întâlnesc întâmplător pe bulevardul Saint-Germain. „De ce destinul ne-a readus față în față încă o dată? De ce ne-a reunit? De ce această nouă întâlnire exact în momentul când trebuia?” se întreabă Maria Casarès (16 august 1949). Datele nu s-au schimbat. Autorul care a avut un succes literar recent cu Ciuma, apărută la editura Gallimard  pe 10 iunie 1947, locuiește la Paris cu Francine și gemenii săi, Catherine și Jean, născuți în 1945.  Actrița se separă de ultimul său iubit, Jean Bleynie. Amândoi au hotărât să rămână împreună în ciuda tuturor obstacolelor. ”Da, este adevărat că revenim unul către celălalt, mai adevărați și mai profunzi poate decât  eram. Eram prea tineri (chiar și eu, închipuie-ți) și nu suntem prea bătrâni să profităm de ceea ce știm: este minunat.”  (Albert Camus, 21 august 1948). După el, iubirea orgolioasă a eșuat, iată-i îmbarcați  în iubirea dăruită.

După pasiunea regăsirii, cei doi iubiți au uneori dificultăți în a controla această ”iubire sfâșietoare care ne este  impusă.” ”Am visat la o viață cu tine și îți jur că mă costă să renunț la ea, dar exact pentru că aceasta îmi este atât de penibil, trebuie să mă crezi” (Maria Casarès, 18 iulie 1949). Nesuportând situația, ea îi face uneori scene din care transpar rănile din spatele frazelor. El, de asemenea, îi mărturisește că îl afectează disimularea. ”Mă sufoc efectiv. Fraze de-ale tale care încă mă urmăresc, angoasa plecării, dar mai ales minciuna – căci este o viață de minciună aceasta și aș vrea  să strig uneori.”, îi scrie el în 26 iunie 1949, când tocmai se despărțiseră pentru două luni, scriitorul dând o serie de conferințe în America de Sud. Uneori, el evocă viața sa de familie, ”neurastenia”  Francinei și a copiilor săi. Uneori, ea îl chestionează cu delicatețe, fără să insiste prea mult.

 

Pasiunea pentru teatru îi unește. După Martha în Neînțelegerea, apoi  Victoria în Stare de Asediu în 1944, Maria o încarnează pe Dora în următoarea piesă de Camus, Drepții, jucată la teatrul  Hébertot pe 15 decembrie 1949, la câteva săptămâni după turneul cu Orfeu de Jean Cocteau unde joacă rolul morții – ”entitatea” – cum spune ea. În anul în care s-a jucat Drepții, Maria îi  redă cu umor și cu franchețe lui Albert temperatura reprezentațiilor. Timp de cincisprezece ani, ea nu va înceta să îi facă cronica vieții teatrale, a întâlnirilor sale, a turneelor sale. Rapid, după câțiva ani în care a făcut multe înregistrări la radio care o „depanează considerabil” ( financiar), ea derulează rolurile, lucrează la Comedia Franceză, apoi  la Teatrul Național Popular a lui Jean Vilar. Scrisorile sale jucăușe, lucide cu privire la culisele acestui univers un pic monden, uneori crud, fac să renască o întreagă epocă: Gérard Philipe, Barrault-Renaud, Michel Bouquet, Pierre Reynal («tritonul»)… Distribuția  seamănă cu o defilare fără sfârșit și a fost reconstituită minuțios în notele din subsolul paginii, ca urmare a unei munci de călugăr benedictin. Maria face concesii cancanurilor pentru a-și distra iubitul: Simone Valère care își părăsește soțul pentru a trăi cu Jean Desailly, Simone Signoret  care a avortat («L-am văzut pe Montand foarte dezamăgit și foarte deprimat »), Gérard Philipe care concediază un tânăr actor … Devenită adulată peste tot prin lume, U.R.S.S., Statele Unite, America de Sud, Algeria cea dragă lui Camus, actrița își detaliază  peregrinările destinatarului ei drag când are puțin timp, apoi din ce în ce mai rar, uneori prin cărți poștale și telegrame.

Angajamentul ei pe scenă este total. Are o luciditate a fiecărui moment al interpretărilor sale și o spune când crede că a ”jucat ca un înger”. Astfel despre Dora, în Drepții: „Îi dăruiesc totul și  ea este o mare parte din uluirea mea. Ea mă umple, ea mă golește; ea știe asta și ea mă iubește. Este prietena mea cea mai bună.” Rar, în toți anii aceștia, ea se desparte de umorul ei. „Public cald, uneori cu guturai. În seara asta , eram pe punctul de a părăsi scena pentru a-i oferi unui domn din primul rând pastile Valda, o batistă pentru a-și înăbuși tusea sau mai degrabă două locuri pentru a reveni altă dată, când se va simți mai bine. M-am reținut.” (7 ianuarie 1950). Amândoi dezbat potențialul înlocuitor a lui Serge Reggiani, prins de un film. Va fi Jacques Torrens, care displace altora. „Totul riscă să se sfârșească în sânge.” Camus refuză să dedice piesa lui Jacques Hébertot care i-o cere.

Noul tratament

Anul 1950 apare ca un punct culminant. Ei se vor vedea puțin, își vor scrie asiduu. Albert Camus suferă de tuberculoză ca și tatăl Mariei care moare pe 17 februarie. Iat-o de acum orfană. Scriitorul pleacă în ianuarie pentru trei luni pentru a se îngriji la Cabris, lângă Grasse, cu soția sa într-o casă oferită de Pierre Herbart, romancier prieten cu Gide. „Eu sunt îndrăgostitul iubit, înlănțuit, cu vulturul său diurn și nocturn.” (9 ianuarie 1950). El se concentrează pe eseul său „Omul revoltat”,  citește dimineața, redactează și  publică după-amiaza. Va lucra – notează el un an mai târziu – „ca un nebun la această carte.” Reîntâlnirea lor de la sfârșitul lunii martie este de scurtă durată. Mereu bolnav, Camus pleacă pentru o nouă cură. Disperarea așteptării frustrate înflăcărează scrisorile actriței.

Fără îndoială, mai mult decât a facut-o vreodată,  Albert Camus se lasă purtat de confidențe despre angoasele sale și dubiile sale, departe de imaginea sa publică și de retorica textelor sale politice, reeditate în aceste zile. O formă de hiatus pe care  Simone de Beauvoir o resimțise, așa cum o raportează Herbert R. Lottman în biografia sa : „Adevărul, așa cum l-a întrevăzut Beauvoir, era că exista la Camus o prăpastie  mai profundă decât la mulți alții între viața și opera sa.” […] Camus însuși, concluziona ea, știa că imaginea sa publică nu coincidea cu adevărul său personal.”  Albert Camus se plânge Mariei de insensibilitatea ei bruscă. „Și mă simt alunecând pe o pantă pe care o cunosc bine, la capătul căreia voi regăsi solitudinea absolută, dezgustul de a trăi și incapacitatea de a vedea o față umană.”  (15 ianuarie 1950). În decembrie 1952 el se reîntoarce în Algeria, în Oran, „unde, incontestabil, se respiră  Spania prin toți porii„, pentru a-și vedea mama și frații, a merge la Tipasa și   pentru a pleca apoi în periplu în sudul țării. După entuziasmul voiajului, simte slăbiciune. „Binențeles, nu speram să rezolv toate plecând. Nu rezolvăm problemele întorcându-le spatele. Dar putem merge să ne recuperăm puțin forțele, să ne regăsim o elasticitate. Apoi, ne întoarcem la luptă. Din acest punct de vedere, cred că mi-am  regăsit o parte din forțe. Dar mă regăsesc acum în fața problemelor care mi se pun mie, ca scriitor și în general ca om și imensitatea lor mă angoasează puțin.” (23 decembrie 1952).

Eterna exilată

Când îl simte că se înmoaie, Maria îl dojenește și îl împinge înainte cu delicatețe. Dacă i se întâmplă ei însăși să se simtă slabă, gustul lui pentru acțiune preia rapid controlul. Amintirile șocurilor războiului civil trăit la 13 ani în Madrid o asaltează uneori. „Acum văd și aud țipetele oamenilor care urlă. Nu este nimeni lângă mine să mă calmeze.”  Ca și obsesia de a nu fi decât o eternă exilată, fără o țară de care să se atașeze până la sfârșit. În cea mai mare a timpului, Maria Casarès își duce viața cotidiană cu vitalitate. Lucrează asiduu la textele sale („acest infern magic care este teatrul”), conducându-și în același timp viața personală, indispensabilă  echilibrului său. Are grijă de decorarea apartamentului său din  rue de Vaugirard 148, care domină acoperișurile  Parisului, „porumbarul” său. Povestește despre cumpăraturile ei de plante pentru balconul său sau de mobila pentru interior. „Îți scriu așezată la biroul meu de scris.” (25 februarie 1951). Îi enumeră modul cum își petrece timpul, ținutele drăguțe pe care și le cumpără, piesele care trebuie neapărat văzute. Ea își cunoaște resursele: „Gustul, pasiunea vieții își ajung lor însele și animale ca mine, care nu sunt făcute decât din vitalitate, pun tot atâta suflet în a transforma profund un petec de pământ cât și în a se certa cu misterele recreației, căutând să dau viață personajului Chimène (6 aprilie 1958).

Gelozia înflorește între cei doi îndrăgostiți, solicitați excesiv. Ne uimește că o va alege pe Catherine Sellers și nu pe muza sa pentru rolul Temple Drake-Stevens în  Requiem pentru o  călugăriță (1956). Asta îi va rupe inima Mariei Casarès care totuși nu va lăsa nimic să transpară. S-a spus de multe ori despre Albert Camus că era afemeiat și de fapt va avea  cu Catherine Sellers – regăsită în rolul Ninei din Pescărușul pus în scenă de  André Barsacq la l’Atelier – o legătură amoroasă.

El își descrie stările de spirit în funcție de vreme și de natură. Faimoasa ei sensibilitate renaște când camera sa este inundată de soare și se ofilește în zilele înnourate. „Timpul s-a schimbat brusc. Plouă, un vânt șuierător s-a ridicat și temperatura s-a răcit deodată. Bieții chiparoși pe care îi văd din patul meu sunt mototoliți și înmuiați”  (16 martie 1950). Ea îi povestește la obiect despre lecturile pe care el i le-a recomandat (jurnalul lui Tolstoi, corespondența lui Dostoievski, Pășunile Raiului de Steinbeck, Negrul de pe „Narcis”, Marile Speranțe de Dickens, etc). Ea îi povestește că a început Istoria celor Treisprezece de Balzac, un Hemingway și memoriile cardinalului de Retz: „Nu văd deloc cum aventurile plăcute sau dezagreabile ale acestui domn ar putea pasiona pe cineva.”  El o ascultă, căci recunoaște în ea o luciditate fără fard: „Sunt mulțumit că citești Preotul de țară, îi răspunde el, pe 21 august 1948. Este romanul lui Balzac pe care îl prefer: adevărata grandoare. Cât despre Retz, ceea ce tu mi-a spus, m-a făcut să reflectez.[…] Reacția ta directă mă îndeamnă să o recitesc. O ratare! Foarte posibil. Hemingway? E bine făcut pentru tine. De ce să citești farsorii ăștia fără geniu?”

Din 1949 Albert Camus i-a povestit despre proiectul său de roman care „ar rescrie Fața și Reversul”, eseul său apărut în 1937. Nu va întreprinde redactarea Primului Om, pe care îl consideră ca al său Război și Pace, decât zece ani mai târziu. Pe 18 octombrie 1953 el îi povestește că s-a trezit la ora 4 pentru a munci. „Ghicește la ce? La planul viitorului meu roman”. Primul Om rămas neterminat la moartea sa, pe 4 ianuarie 1960, într-un accident de mașină alături de prietenul său Michel Galimard, va fi publicat de fiica sa în 1994.

Această corespondență, vibrând de o iubire iradiantă, te transportă până la capăt. „Scrisorile lor fac ca pământul să fie mai vast, spațiul mai luminos, aerul mai ușor, pur și simplu pentru că ei au existat.” scrie Catherine Camus în prefața sa. Aceste două suflete care s-au găsit în ideal au înțeles că era pe viață și pe moarte. „De mult timp nu mai lupt împotriva ta și știu, că orice s-ar întâmpla, noi vom trăi și vom muri împreună.”, scrie Maria scumpului său iubit, pe 17 octombrie 1956. Ultima misivă din acest schimb excepțional, semnată de Albert și adresată „superbei” sale, este datată 30 decembrie 1959. Cade apoi o tăcere care aduce plânsul.

Corespondenţa amoroasă dintre filosoful şi scriitorul Albert Camus şi actriţa Maria Casares, ce conţine 865 de scrisori pline de pasiune, a fost publicată în premieră mondială de editura Gallimard.

Scrisorile lor fac lumea să pară mai vastă, spaţiul mai luminos, aerul mai uşor, pur şi simplu pentru că ei doi au existat”, afirmă Catherine Camus, fiica renumitului filosof francez Albert Camus, laureat al premiului Nobel pentru literatură, iniţiatoarea publicării acestui volum excepţional.

Ii spunea Mariei „micul meu pescăruş”, „păstrăvul meu negru” şi „savuroasa mea”. Scrisorile deveneau tot mai „fierbinţi”. „Bat din picioare de nerăbdare. Şi-mi imaginez momentul în care vom închide uşa camerei tale”, scria Camus. „Fierb în interior, dar şi la exterior. Totul arde, suflet, corp, sus, jos, inima, carnea (…) Ai înţeles? Ai înţeles bine?”, îi răspundea Maria Casares.

„Ultima scrisoare”

„Această corespondenţă, neîntreruptă timp de 12 ani, arată caracterul de evidenţă irezistibilă a iubirii lor”, a scris Catherine Camus în prefaţa volumului ce conţine peste 1.300 de pagini.

Scrisorile Mariei Casares, fiica ultimului preşedinte al guvernului Republicii spaniole, permit cititorilor să descopere viaţa unei mari actriţe, „actele ei de curaj şi eşecurile ei”, afirmă Catherine Camus, referindu-se la agenda de lucru extrem de încărcată a celebrei artiste franceze de origine spaniolă (înregistrări pentru radio, repetiţii, reprezentaţii, filmări şi turnee).

Actriţa, angajată la Comedie Francaise, apoi la Theatre National Populaire Jean Vilar, a jucat alături de artişti de renume precum Michel Bouquet şi Gerard Philipe. A interpretat personajul Marta în spectacolul „Malentendu” şi personajul Dora din spectacolul „Justes”, ambele realizate după două piese scrise de Camus.

Iubirea lor părea unificatoare. Atunci când a triumfat într-un turneu în Argentina, în octombrie 1957, Maria Casares scria: „Cele câteva cuvinte de mulţumire pe care a trebuit să le spun, le-am pronunţat gândindu-mă la tine”. O săptămână mai târziu, Albert Camus câştiga premiul Nobel pentru literatură. I-a trimis o telegramă amantei sale: „Niciodată nu mi-ai lipsit atât de mult. Al tău, Alonso”.

Ultima scrisoare expediată de Albert Camus iubitei sale este datată 30 decembrie 1959.

„Ultima scrisoare”, scria filosoful într-o manieră prevestitoare. Instalat în casa lui din Lourmarin, în regiunea Vaucluse, în noiembrie 1959, scriitorul îi spunea amantei sale că va reveni la Paris, pe şosea, luni, 4 ianuarie 1960.

„Pe curând, superba mea. Sunt atât de mulţumit de ideea de a te revedea că râd în timp ce îţi scriu (…) Te sărut, te strâng tare la pieptul meu, până marţi, când voi face din nou acest lucru”.

Albert Camus nu a mai ajuns niciodată la Paris. A murit – ucis pe loc – într-un accident de automobil atunci când automobilul (un model Facel Vega) condus de Michel Gallimard s-a izbit violent de un platan la sud de Fontainebleau.

Maria  Casarès a murit în noiembrie 1996 la vârsta de 74 de ani.