din arhiva autoarei

Prof.dr. Lidia Carmen Pircă

La Magda Isanos, poeziile de tinereţe, dacă se poate vorbi despre această etapă, la o fiinţă care a murit la numai 28 de ani, sunt străbătute de fiorul iubirii, acest sentiment fiind descoperit ca o bucurie plenară şi cea mai umană formă de expresie a existenţei. „A iubi” este, din perspectiva pasiunii, opusul lui „a trăi”, dar cele două verbe sunt complementare, pentru că la Magda Isanos este o secătuire a fiinţei, o asceză fără viitor, o dăruire totală în sentimentul care poate înlătura tristeţea şi moartea, care modifică imaginea lucrurilor prin puritate şi vis, dăruindu-le frumuseţi şi sfiinţenie.

În poezia Magdei Isanos erotica are ceva din gestica simplă a naturii, din spontaneitatea şi forţa irumperii sevelor de primăvară. Chemare, împlinire, amintiri, golul lăsat de celălalt, toate se consumă în zona trăirilor de mare profunzime, generând un lirism pur.

Dragostea se integrează marelui miracol al firii, este o miraculoasă recompensă a scurtei treceri spre neant a poetei, este exerciţiu de libertate, principiu cosmic şi cosmogonic.

Flacăra tremurătoare a dragostei este „dubla flacără” , după cum o numeşte Octavio Paz, este partea cea mai subtilă a focului, care se ridică şi se înalţă spre cer în formă de piramidă, care ne trimite cu gândul la focul originar, înălţat ca flacără albastră spre transcendent, unde iubirea şi poezia se întâlnesc. Focul acesta este trăit cu acuitate. Plină de dragoste, fiinţa poetei sparge orice limite, într-un elan de contopire cu întreg Universul, este dezmărginirea vitalistă intuită în gestul mut, dar grăitor în simbolistica lui: „de-ţi vine să-ntinzi braţele spre zări”.

Iubirea este un dar de cea mai mare valoare, de care poeta se simte parcă nedemnă, este „sentimentul care-i îmbogăţeşte sufletul, i-l înnobilează”, îi dă forţă să depăşească durerile proprii, să îşi găsească liniştea, să urce treaptă cu treaptă către contemplarea binelui în sens platonician. Graţie dragostei, ne îndepărtăm de la condiţia mortalităţii spre nemurirea divină.

Scurt popas în drumul spre eternitate, viaţa Magdei Isanos nu a fost deloc bucuria de a trăi. Încă din copilărie, moartea a fost înțeleasă  ca alternativă la suferinţă, de aceea nu a înspăimântat-o. Dar timpul a măsurat mult prea repede şi dramatic nisipul din clepsidră, aducând-o pe Magda de două ori în faţa altarului. Prima experienţă matrimonială a fost legată de Leon, în anul 1936, „cu care a avut mai mult o legătură intelectuală decât de suflet”, şi de care foarte curând a divorţat. În toamna lui 1937, la „Însemnări ieşene”, îl cunoaşte pe scriitorul Eusebiu Camilar, cu care pe 31 martie se căsătoreşte şi „alături de care a trăit o frumoasă poveste de dragoste, în care se simţea ca o principesă în exil”. Povestea de dragoste a fost scurtă, dar minunată. Atracţia dintre cei doi îndrăgostiţi a devenit de un magnetism secret şi atotputernic şi a fost în acelaşi timp o alegere. Predestinare şi alegere care fixează destinul şi libertatea, două principii unite prin dragoste, doi poeţi ce se completează, două iubiri pecetluite prin metaforă, dictate dinspre trecut (karma).

Umbrită de cenuşiul războiului, povestea s-a materializat în câteva poezii de adâncă vibraţie şi incontestabilă valoare, ce proiectează peste veacuri sensibilitatea unui suflet prea dur încercat.

Există un optimism al frumuseţii şi al purităţii elementare, invincibile, care are la bază certitudinea că dragostea se înalţă deasupra accidentelor terestre, mărunte, este urcuşul către contemplaţia esenţelor înainte de contopirea cu Marele Tot, unde viaţa şi moartea se îmbrăţişează.

Pasiunea este sublimată în tensiune într-o varietate de tonalităţi emotive şi de forme artistice, în care limbajul capătă accente de retorism reflexiv.

Magda iubeşte: „Zebi dragă, eu sper totuşi că într-o zi n-o să mai fim aşa de săraci, numai dacă ne-am mai iubi atunci. Iubitule, cum să te mângâi de cele ce suferi acum (…) În prima seară  mi s-a părut că plângi, îndată ce m-am gândit intens la tine m-a cuprins tristeţea ta. Altădată să nu mai plângi pentru că simt şi sufăr. (…) Te voiu răsplăti când ne-ntâlnim şi vom fi cu mult mai fericiţi decât este îngăduit pe pământ .  Magda visează:  când o să fim nişte persoane cunoscute şi când o să fim bogaţi”, „un viitor calm şi prosper ne aşteaptă”, „vom învinge viaţa şi vremea şi moartea”. Speranţă, optimism, încredere – toate aceste sentimente sunt alimentate de iubirea concepută ca sete de alteritate. În limbaj socratic, dragostea se naşte din dorinţa de a poseda binele, de a lumina întunericul ce ne înconjoară, de a stabili o corelaţie între dragoste şi valoare, în permanenţă.

 

Alfredo Araujo Santoyo

Aceasta este şi interpretarea pe care o dă Magda Isanos nobilului sentiment în creaţia sa. Poeziile sale nu sunt simple confesiuni sau confidenţe, sunt imagini, reprezentări, monologuri adresate, în care glasul rostitor nu este al Magdei Isanos, ci este o persona, o mască de sub care transpare chipul real, devlăguit de suferinţă ce se ascunde în acelaşi timp în spatele figurilor de stil.

Apariţia omului iubit schimbă totul în jur, amplifică bucuria de a trăi:

                  „Umplând încăperea şi inima toată,

               bărbatul veni de-afară, din zloată;

                    glasul lui mare făcu să se sperie focul.

               Suduia lepădându-şi cojocul.”

                                                                                                                                                           (Bărbatul)

În poezia Bărbatul este o insinuare a prezenţei acestuia în apropierea femeii. El „umple încăperea şi inima toată, venind din zloată”. Bărbatul este o fiinţă dominatoare, ceva din ea izvorăşte forţă, un reazem liniştitor care umple universul casnic. El vine din alte sfere şi trebuie ancorat în iubire, prin aflarea tainei puterii sale. Degradarea naturii prin substantivul „zloată” amplifică sentimentul erotic, în apropierea fiinţei iubite, el face să tresară focul. Cele două substantive în antiteză creionează decorul intim al căminului, plin de căldură, în contrast cu răceala de afară, a unei epoci în care războiul, durerea, boala persistă.

Suduiala bărbatului impune respectul, instaurează teama, neexprimată însă, pentru că sufletul este ars de dor, sentiment trădat  în compararea lui cu „un stejar stufos”. Eul liric feminin este conştient de farmecele sale, şi se doreşte biruitor în numele iubirii: „Acum am să-l fac să nu mai poată pleca”. Vitalitatea fiinţei, dorinţa, camuflate în această afirmaţie, întreţin pasiunea sentimentului universal după care însetează dintotdeauna fiinţa umană, cu speranţa ca, descoperindu-l, să identifice dragostea ca exerciţiu de eliberare.

Discursul liric capătă accente narative sub impulsul de portretizare indirectă a bărbatului, care îşi subliniază maiestatea fizică prin atenţionarea: „teme-te de mâna mea că ai să mori…” Fragilitatea femeii este conturată la nivel lexical prin asemănări vegetale cu valoare oximoronică: „ghimpi şi flori”, „eşti plină de ghimpi şi flori”. Fiinţa feminină este vulnerabilă, dar se vrea „Dalila, vicleană”, iar în această ipostază va putea să îl supună pe cel puternic, făcându-l robul „visului ei pământesc”, periclitându-i securitatea:

                 „Doamne, fă-mă ca Dalila, vicleană,

când o da geană prin geană,

să-i aflu taina şi să-l robesc

visului meu pământesc. ”

                                                                                                       (Bărbatul)

El este fiinţa mult dorită şi „darul neaşteptat şi mult prea scump” :

  „Tu eşti în inima mea ca un dar

neaşteptat şi mult prea scump

pe care îl cercetez mirată iar şi iar,

cu-aceeaşi nesecată desfătare.”

Iubirea este cea care metamorfozează fiinţa poetei, cea care coboară „cerul mai aproape”, ferind-o de dureri:

                                                                   „Eşti tainica putere şi mândrie,

de când te ştiu mi-i cerul mai aproape

şi nu mai pot durerile să vie,

să-mi tulbure-ale sufletului ape.”

                                                                                           (Daruri)

Dragostea conduce la cunoaştere, presupune depăşirea sinelui, ieşirea din sine, comuniune, contopire cu celălalt, identificare între tu şi eu, Eros şi Psyche.

Descartes vedea în dragoste o „commotio animae”, o emoţie a sufletului, pricinuită printr-o tălăzuire a spiritului. La Leibniz, dragostea este bucuria de a participa la fericirea altuia, de a te descoperi pe tine în fiinţa unică a celui de lângă tine. Aceasta este şi forma pe care erosul isanoscian o îmbracă.

Chipul iubitului se încheagă din chemare, iar chemarea ţine de năzuinţa întoarcerii la androgin, de refacere a cuplului originar:

    „Vom fi ca la începutul lumii: doi

 şi toate animalele blânde cu noi,

toate soiurile de poame dorite,

   toate frunzele frumos împărţite.”

(Fata)

Construcţia anaforică are la bază visul de iubire, aspiraţia spre refacerea Paradisului primordial, în care ura, întunericul, tristeţea nu pătrunseseră niciodată.

Iluzia naşte incertitudinea, dezamăgirile şi regretele nu sunt nici ele excluse. Sentimentul poate urca până în piscul sublimat al spiritului, dezvăluind golul eului liric. Sentimentul nu reuşeşte să-şi găsească intensitate în expresie, pentru că versurile acestea au fost scrise de Magda Isanos la vârsta imaturităţii artistice. Mai târziu, când poeta experimentează exerciţiul scrisului, un alt sentiment pune stăpânire pe fiinţa ei, thanatosul, care nu este descris la valenţele unui sentiment ce poate fi învins de Eros, aşa cum apare acesta, capabil să recompenseze scurta noastră trecere spre neant, înainte de contopirea cu Marele Tot.

Putem identifica în toată lirica Magdei Isanos, dar mai pregnant în lirica erotică, constante ale unui topos propriu, care descriu o geografie intimă inspirată şi decupată din natură .

„Logodnicul vine-n amurg

vesele pletele-i curg.

Puneţi-mi rochii albastre, flori.

n-auziţi paşii biruitori?

           

Unde-i inelul scump, dăruit?

Luna nu vrea să-l zărească.”

                                                                                               (Logodnă)

Acest cadru cu valenţe sacre contribuie la cristalizarea imaginarului în reliefuri unice, care conduc în chip magistral la portretizarea iubitului:

  „Ţi-s ochii ca două fereşti

Spre mare, chenare cereşti;

Şi genele o sută de furtuni,

Comise-ntr-o ţară de fluturi.”

                                                                                           (Romanţă)

Grădina Edenului primordial devine pădurea de brad, adică paradisul terestru şi păgân, identificabil uneori cu patria în numele căreia poeta luptă.

Peisajul este un tărâm idealizat după criterii ale subiectivităţii, care conturează o imagine a sensibilităţii regenerate la nivel teluric prin implicarea elementelor cosmice, dar mai ales a divinităţii.

            „Ca să ne-tâlnim noi doi acum,

                         stelele-au făcut atâta drum,

                         şi-a  fost soare-n lume, şi-au fost ploi,

                         cer rotund şi lanuri pentru noi…

Doamne, n-am genunchi să-ţi mulţumesc…”

                                                             (Rugăciune în pădurea de brad)

Poveştile de dragoste nu scapă de sugestia depărtării, a distanţei despărţitoare, descrisă atât pe verticală cât şi pe orizontală şi sugerată prin „basmul dragostei noastre” neuitat, însă de „apa cea stătătoare a inimii mele”, în indestructibilă existenţă, asemeni lacului ce nu uită „nuferii ce i-a purtat”.

„Basmul dragostei noastre nu l-a uitat

Apa cea stătătoare a inimii mele,

Cum nu uită lacul nuferi c-a purtat,

Sau, în zori, că noaptea oglindise stele”.

                                                                                                                   (Naufragiu)

Un articol semnat de prof.dr. Lidia Carmen Pircă

Fragment din cartea Imaginarul erotic în lirica Magdei Isanos.

Citiți și „E bine să fii tânăr când afară-i soare….”