Prof. univ. Ion Ionescu-Bucovu
Lucian Blaga a iubit femeia – frumoasă, desteaptă, misterioasă, cultă, rafinată… Deși caracterizat ca un personaj sobru și distant, reținut și taciturn, introvertit și echilibrat, puțini au avut privilegiul de a-l cunoaște cu adevărat și tot mai puțini au avut șansa și bucuria de a fi martori la latura afectivă și volubilă, patimașă și delicată a ființei sale.
„L-au mângâiat multe femei. Toate le-am înţeles, dar în braţele mele a murit”, mărturisea cea mai mare dragoste a poetului, Cornelia Blaga.
Lucian Blaga a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu în 1915, la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, pe când erau colegi la liceul la care tânăra domnişoară se înscrisese pentru a-şi da bacalaureatul. Povestea lor de dragoste s-a consolidat mai târziu în anii studenţiei, la Viena, când cei doi tineri s-au regăsit, iar sufletele lor s-au recunoscut şi inimile lor au început să bată acelaşi ritm. „Ne comportam ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O priveam pierdut…” recunoştea viitorul filosof şi diplomat român. Pe atunci, Blaga era student la Facultatea de Filosofie, iar Cornelia urma cursurile Facultăţii de Medicină.
„Îmi ocupam foarte devreme locul în Biblioteca Universităţii – mărturisea Lucian Blaga în «Hronicul şi cântecul vârstelor» – S-a potrivit odată într-o după-amiază, după o oră două de lectură, că mi-am ridicat ochii de pe carte. În faţa mea vizitatorii în şir […]. Printre cei dintâi care aşteptau, era domnişoara Cornelia. […] Frumoasă cu adevărat. Silueta calmă, privirea uşor melancolică, liniile inteligente erau aceleaşi, dar mai mature acum. Cornelia nu mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse concesii feminităţii.” (Lucian Blaga, Hronicul şi cîntecul vîrstelor, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965, p. 186.)
Cele mai frumoase metafore păleau pe lângă cuvintele pline de emoție pe care i le scria prin 1920, când se pregătea să o ceară de soţie: ,,Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău – mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor… Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a pierdut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!” (Cornelia Blaga-Brediceanu, Jurnale. 1919 ; 1936-1939 ; 1939-1940 ; 1959-1960, Bucureşti, Humanitas, 2016.).
Marele poet, filosof şi diplomat român recunoştea că se simţea pierdut fără ea, de aceea nu a încetat să o adore, nu a încetat să lupte pentru femeia iubită, cerând-o de nevastă în ciuda faptului că la început părinţii fetei s-au opus acestei căsătorii.
„Şi simt totuşi ceva precis: te simt pe tine cum îmi pulsezi în sânge – îi scria poetul Corneliei, în 1917 – Aş vorbi de renaştere, transformare, transfiguraţiune, dacă nu ţi-ar părea sentimental. În orice caz în istoria mea individuală s-a început epoca reformaţiunii…” (Lucian Blaga, Corespondenţa, Cluj-Napoca, Dacia, 1989, p. 87.)
Lucian Blaga, Cornelia și Dorli
Călătoria lui Lucian Blaga în lumea poeziei nu ar fi început niciodată, probabil, dacă Cornelia nu ar fi fost lângă el, nu l-ar fi încurajat să publice şi nu l-ar fi contactat pe Sextil Puşcariu, pentru a-i prezenta creaţiile poetice ale soţului ei. Tot Cornelia Blaga a fost cea care l-a sprijinit în cariera diplomatică, i-a fost confident, muză şi soţie devotată.
Într-adevăr, Lucian şi Cornelia trăiau unul prin celălalt şi se bucurau unul de altul în clipele de linişte şi calm, dar şi în momentele de cumplită sărăcie şi izolare. Cornelia fiind o femeie puternică, extraordinar de frumoasă şi inteligentă, a ales totuşi să trăiască în umbra lui Blaga, pe care l-a susţinut permanent, astfel încât, spre finalul vieţii, când Cornelia suferea de Alzheimer, credea că este însuşi Blaga, confirmând ceea ce poetul scria, cu ani în urmă: „Când zic eu, te înţeleg şi pe tine” (Lucian Blaga, Corespondenţa, p. 101.).
Despre povestea lor de dragoste care a depăşit graniţele timpului s-a mai scris, se va mai scrie, poate, fiindcă, aşa cum recunoştea cu exaltare tinerească Lucian Blaga, a fost o dragoste „tare ca granitul”, o dragoste ce i-a indus poetului un alt ritm de viaţă, un alt mod de a gândi, „mai adânc şi mai înalt” (Lucian Blaga, Corespondenţa, p. 105.).
A doua ,,mare dragoste”a fost și Gheorghinescu Vanea, pe care o mângâia cu apelativul ,,domnița” .
Într-o conversaţie cu un amic, Lucian Blaga spune: „Am aflat de la Măriuca, Hossule, că ai fost la Braşov şi ai vizitat-o pe Domniţa, marea mea dragoste. Ştii că „Nebănuitele trepte” este dedicată Domniţei! Haide, Hossule, să şedem sub nebănuitele trepte şi să vorbim de Domniţa”, se arată în lucrarea Feniei Driva.
Lucian Blaga a cunoscut-o pe “Domniţa”, Gherghinescu Vanea, în 1937, în timpul drumului spre ţară, unde avea să-şi rostească discursul de recepţie la Academia Română. Visătoarea Domniţă de sub poalele Tâmpei era o fiinţă ieşită din comun, cu o personalitate puternică, fascinantă, cu o gingăşie sufletească, putere de sesizare, de receptare a liricului cu putere de stimulare şi inspirare a acestuia dincolo de orizont. Citind din Ciclul „Nebănuitele trepte” putem reface cu multă uşurinţă portretul Domniţei din fragmentele unor poezii: „Dumbrava Roşie”: Muşchiul reavăn, negrul murei/Ţine cumpăna căldurei,/Ieşi zeiţă din sandale/Vrerea e-a măriei tale! /Şi rămâi desculţă-n rouă / Tremură prelung în glas/Întrebarea de-i aievea/Astă clipă de popas.” Nu de puţine ori când Lucian Blaga poposea la Braşov, Domniţa invita în casa ei literaţi, artişti, profesori, fapt ce-l mâhnea pe poet. Explicabile sunt versurile din Încântare: „Domniţă din ţară bârsană, /Lumină sunt, inimă, rană/…Din visuri născute în zori/trimite-ţi-aş negrele flori/dar teamă îmi e că le pui/la soare-
Domniţa Gherghinescu Vania a rămas în istoria literaturii române drept ultima muză celebră care l-a vrăjit şi inspirat pe poeţul Lucian Blaga ….
O femeie de o fascinaţie iradiantă şi de o seducţie fatală. Aşa o descriu criticii şi istoricii pe Domniţa Gherghinescu Vania, cea care a frânt inimi şi a inspirat actul creaţiei pentru nume celebre ale literaturii române. Până să ajungă amfitrioana fatală în casa căreia sfârşeau îndrăgostiţi iremediabil poeţii, Domniţa nu avusese parte de o viaţă de răsfăţ. Pe numele de fată Dominica Mocanu, ea a fost un copil orfan şi bolnav de tuberculoză.
Internată la sanatoriul de tuberculoşi de la Gioagiu în 1928, are şansa să o întâlnească pe profesoara Ecaterina Săndulescu, are a luat-o în grija sa, a ajutat-o să se însănătoşească, s-a ocupat de educaţia ei şi i-a găsit un soţ. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, dar din cauza stării precare de sănătate nu a profesat niciodată. Pe juristul poet braşovean Dumitru Gherghinescu Vania l-a cunoscut la sanatoriul de la Gioagiu, unde amândoi se tratau de ftizie. Om de litere, conducător de reviste literare, Gherghinescu Vania era cu zece ani mai în vârstă decât ea. Se căsătoresc şi se stabilesc la Braşov, unde casa lor devine cel mai cunoscut salon literar în care se adunau nume mari ale literaturii române, poeţi, filosofi, pictori sau muzicieni.
Toţi roiau în jurul Domniţei şi cei mai mulţi ajungeau îndrăgostiţi de amfitrioană. Din cauza relaţiilor amoroase în care se presupune că ar fi fost implicată Domniţa, chiar sub privirile soţului, Gherghinescu Vania îşi căpătase porecla de „Ştefan Micle” , aluzie la soţul Veronicăi Micle care închisese şi el ani în şir ochii la relaţiile nevestei. Pe Domniţa, profesoara Ecaterina Săndulescu avea să să descrie în volumul ”Din umbra umbrelor” astfel: ”Condusă nu numai de un destin infailibil de femeie, cât mai ales de zeul ei protector, Gherghinescu Vania, această femeie cu cap frumos, inteligentă, îndrăzneaţă şi ambiţioasă care îşi crease ad-hoc faima de animatoare a cercurilor literare braşovene, vreme de o jumătate de veac, s-a aşezat în lumina cea mai nediscutată din Ţara Bârsei”.
Într-o perioadă în care poetul era lipsit de inspiraţie, Domniţa i-a insuflat o revigorare literară. După mai multe întâlniri la Braşov şi Bucureşti în care frumoasa soţie a lui Gherghinescu Vania îi fură inima lui Blaga, cei doi încep o corespondenţă care a durat câţiva ani. Blaga devine cel căruia Domniţa i se confesează în legătură cu admiratorii şi viaţa ei. La rândul lui poetul îi dedică versuri în care femeia visurilor lui se află în centrul atenţiei. „Domniţă din ţară bârsană, /Lumină sunt, inimă, rană/…Din visuri născute în zori/trimite-ţi-aş negrele flori/dar teamă îmi e că le pui/la soare-, scria Blaga în 1941 în poezia ”Încântare”.
Aşa cum rememorează Blaga evenimentele din acea perioadă, în romanul său autobiografic „Luntrea lui Caron”, ruptura dintre Domniţa şi poet s-ar fi produs în anul 1944. Poetul se arată dezamăgit de frivolitatea celei pe care o divinizase în versuri. Un anume moment în care Domniţa îl atrage într-o întâlnire aranjată avea să fie povestit de poet astfel: „În clipa aceea, de limpeziri fără voie, s-au stins în ochii mei caratele de vrajă ale aceleia pe care o numisem prietena poeziei, şi apariţia ei deveni aceea a unei hetaire, care-şi doza calităţile spirituale cu virtuţi frivole, după celebre modele ale Antichităţii”. În ciuda revelaţiei, Blaga va continua să îi scrie muzei sale versuri cuceritoare. Corespndenţa dintre cei doi va dura însă până în 1948.
Deşi după epistolele scrise lui Blaga criticii i-au atribuit Domniţei Gherghinescu Vania un talent literar deosebit, frumoasa muză nu a lăsat moştenire literaturii opere scrise în viaţă. A fost publicată postum cu părţi din corespondenţa avută cu poetul.
Poezia erotica blagiană ia forma sentimentală a femeilor pe care le-a iubit. Această poezie este ca o eliberare a ființei de circumstanțele nefaste ale vieții, ca o finalitate absolută a eului lyric:
,,Și anotimpuri, vânt de miază noapte,
Sau vânt de sud, dacă m-ar căuta,
Pe-o treaptă m-ar găsi, în preajma ta…”
În iubire, gândurile poetului se limpezesc, peste efemeritatea vietii, când iubirea învinge:
,,Când orice așteptare s-ar părea deșartă,
Cu putintă-i, draga mea,
Un zumzet planetar, de stupi în vară,
……………………………………..
”ȘI dincolo în noapte s-ar putea
Ca ochii mei să nu mai moară
De când păstrează-n ei frumsețea ta”
Poetul scrie adevărate incantații orfice, în tonalități folclorice, adresate dragostei:
,,Dragă-mi este dragostea
Care face stea și stea
Din pământurile noastre
Prin poenile albastre”
Iubirea la Blaga nu are moarte, a iubi înseamnă a dezlega taine, a trăi misterul vieții și al naturii. A iubi este o veșnică primăvară:
,,A cunoște. Aiubi.
Care-i drumul ce te-ndeamnă?
A cunoaște ce înseamnă?
A iubi-de ce ți-e teamă,
printre flori și-n mare iarbă?
Printre flori și-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare și ardoare
de albine re-ncarnare.
Înc-o data, iar și iară
A iubi e primăvară”
Blaga închină un adevărat imn femeilor:
,,Viori sunt femeile,
Tremur în palmă rasfrânt,
Le slăvesc și le cânt
Pentru sfârșitul de drum
ce-l au pe pământ.
Viori sunt femeile,
vibrație, fără cuvânt,
viori naprinse sub arc,
în flăcări și fum.”
„Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire şi totuşi, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.”
Iubire
Iubeşti – când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubeşti – când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.
Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.
Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.
Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.
Nu-mi presimţi?
Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?
Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de rouă-îmbrăţişat
de raze de lumină?
Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patima-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu
mai mare!?
