Citeam ieri, pe Facebook, o postare a cunoscutei scriitoare Adriana Bogatu, care este și profesoară de limba și literatura română, extraordinar de apreciată de colegii de breaslă, de părinți, de colectivitatea în care trăiește, și, mai presus de toate, idolatrizată de elevii pe care îi aduce, an de an, pe cele mai înalte trepte de performanță. Un om care știe să spună lucrurilor pe nume, cu acel curaj extraordinar, specific spiritelor înalte care nu se tem de nimic.

Tema este de stringentă actualitate, un alt măr al discordiei care vine să creeze prăpăstii între cei care fac parte din ecuația procesului de educație, precum și între aceștia și restul societății care își petrece timpul online, care a devenit un malaxor infailibil de toxicitate colectivă: serbările școlare de sfârșit de an și premierea elevilor.

Mă întreb, retoric, oare ce ni se mai poate lua, astfel încât drumul spre performanță să ne fie definitiv distrus? Ce se mai poate inventa astfel încât bruma aceasta de educație pe care o mai face școala românească acum, în condiții extrem de stranii, să devină ineficientă? Până unde se va mai putea merge cu distrugerea valorilor, a punctelor de reper morale și etice? În fiecare zi se pare că asistăm la noi și noi piese de teatru buf puse în scenă de actori din ce în ce mai cabotini, mai agresivi, mai îndepărtați de esența lucrurilor. Acum începem să facem implozie, nici nu mai trebuie să vină cineva din afară să sufle pe noi, ca să ne prăbușim cu totul. Dintre ai noștri, profesori, încep să dinamiteze, deloc încet  – dar sigur, ultima redută a acestui necrozat eșafodaj pe care se mai ține școala românească.

Landscape

Și totuși! Performanța nu poate fi distrusă, iar ierarhia bazată pe inteligență, efort, sacrificiu și devotament nu trebuie desființată. Atunci să declanșăm un bulgăre de zăpadă care să atragă, în vijelia lui, desființarea tuturor premiilor, a concursurilor, a tot ceea ce înseamnă competiție. Abia atunci mediocrii se vor simți bine, farseurii, mincinoșii, trăgătorii în piept, fariseii și incompetenții vor jubila, încingând un dans al morții peste cadavrul sistemului de învățământ românesc. Părerologii vor umple mii de pagini, eliberați, în sfârșit, de presiunea socială, exhibându-și nestingherit frustrările de coada clasei pe retețelele de socializare, pentru că nu va mai fi nimeni, nu-i așa, să le corecteze greșelile de limbă și scrântelile de logică. Abia atunci, în marea uniformizare ce va alinia trândăvia cu munca, talentul cu veleitățile de duzină, adevărul, respectul și bunătatea cu minciuna patologică, impostura și infamia, și le va aduce pe toate la aceeași masă în fața unei națiuni deja afectate din punct de vedere educațional, abia atunci, cu adevărat, vom putea închide porțile școlii.

Vedeți voi, noi, profesorii, pe care atâția îi blamați, putem face ORICE meserie, voi, pretinșii educabili, nu puteți face NIMIC fără școală. Dacă vreți neapărat să distrugeți, tăiați copacul cel putrezit care nu vă lasă să vedeți dincolo, pădurea cea tânără, nu faceți o lege din nimicirea a ceea ce este bun din cauza unor situații izolate, nefericite prin însăși popularizarea lor excesivă. În loc să corectăm o greșeală, noi distrugem, acum, tot dicționarul. Sunt  curioasă de traseul profesional al persoanei care a scris acea petiție, dar nu pot să spun că e de vreun interes pentru mine… n-o să mă mire nimic, promit. Și totodată, sunt absolut convinsă că putem face front comun în a denunța și compromite astfel de manifestări abuzive la adresa demnității cadrelor didactice de vocație, pentru care serbarea de sfârșit de anu nu înseamnă afacere ilicită, ci muncă, nopți nedormite, investiție emoțională, sentimentală și materială!

Lăsați școala școlii, celor care au muncit pentru coronița din fiecare an, nu celor care s-au fofilat pe după „zidurile gri”, complăcându-se în anonimatul călduț care să-i scutească de lucrarea de control la matematică sau la biologie, sau la ce vreți voi. Atât de simplu, vă mai rămâne și timp liber! Lăsați școala celor trudiți, celor ce adorm târziu, cu cartea în mână, nu celor odihniți emoțional și saturați de tiktok și instagram, ca nu cumva să se streseze prea mult pe băncile școlii. Aceia oricum își vor lua un doctorat sau chiar două, pentru că se poartă, nu-i așa? Nicicând n-a existat un aflux mai mare de doctori fără cauză decât în această perioadă a falselor valori și a promiscuității. Educația începe de la salut, nu-i așa, dar când ești consolat de pseudoterapeuții vremii că ești bun și ai toate atuurile să ajungi cineva, e greu să te mai întorci la educația de bază, aceea pe care ai pierdut-o în școală, în timp ce băteai mingea pe maidan.

Cred că unul dintre cele mai triste lucruri care pot marca destinul unui om, sau, după caz, al unei colectivităţi, şi, de ce nu?- al unui popor, este uitarea.
Să uiţi de unde ai plecat şi mâna care te-a hrănit pare straniu, şi, prin urmare, greu de înţeles. Gratitudinea şi modestia nu costă nimic, dar pentru unii sunt rare giuvaere. Trebuie să te naşti aşa, şi nu să fi (fost) făcut.
E uşor să te gândeşti la tine. Atât de uşor. Recompensa e mare, pe măsura aşteptărilor. Nu te gândeşti că lingi carâmbul care mâine îţi poate lăsa urme pe faţă. Îţi place, e simplu şi reconfortant.
Înălţimea are un aer greu, impropriu celor neobişnuiţi care îşi construiesc aripi de ceară pentru a urca, şi ameţitor pentru cei nedeprinşi cu zborul. Înălţimea costă: „Non vi si pensa quanto sangue costa.”
Preafrumos spune Blaga: „Cu penele altuia te poți împodobi, dar nu poți zbura. Acest lucru nu-l prea știu oamenii, dar îl știu păsările.”
Înălţimea ameţeşte, înălţimea pedepseşte pe cei care îşi trădează rădăcina şi se nutresc, pe lumina soarelui, cu seva tulpinii pe care se caţără în efemera cale spre ceva „mai sus”.
Scara lumii e când din piatră, când din ceară, când din sânge.
Respectul e temelia, începutul şi sfârşitul.
P.S. Atât de puţin contează, când noroiul de pe călcâie te jenează la fiecare călcătură.
Și acum, în sfârșit, textul Adrianei Bogatu: 
SINE IRA ET STUDIO
Viața nu are coronițe pentru toți. Sau, ca să fim cinici, are, însă doar la final. Atunci uniformizează. Nivelează. În ceea ce privește școala, suntem, așa cum am mai scris, fascinați de rezultatele de vitrină, de podiumuri și de ierarhii de facebook. Da, a devenit redundantă în zilele din urmă, pe rețelele de socializare, imaginea succesului școlar, dar a invoca discriminarea în cazul elevilor care nu au luat premii și mențiuni e o chestiune fără fundament. Trădează, mai degrabă, un soi de frustrare ale cărei resorturi par dificil de înțeles. Sunt de acord că tiparul rigidizat al serbărilor școlare trebuie schimbat. Că adunarea din curtea școlii e aceeași din vremea anilor noștri de școală. Că premiile, ca și notele mari, nu sunt condiții sine qua non ale reușitei în viață. Da, trăim într-o epocă a imposturii deșănțate de care școala nu avea cum să scape. Într-o ”cultură a rebutului”, așa cum o numea Papa Francisc. Dihonia politicului a pătruns adânc în școala românească, i-a accentuat metehnele și i-a atacat grav scara de valori. A fracturat continuitatea, a creat ”obligații” și a erodat respectul față de adevăr, în toate formele lui. Ne place sau nu, sistemul românesc de educație este unul al ierarhiilor: evaluarea națională este un examen de ierarhie, admiterea la facultate, de asemenea. Școala este un parteneriat între elev și profesor. Sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. Gradul de implicare al elevului, munca lui, învățatul constant, nu în salturi, seriozitatea cu care se raportează la școală, toate acestea și încă multe altele ar trebui răsplătite la final de an. Există discriminare atunci când beizadele care vânează note mari sunt încurajate s-o facă în detrimentul celor care învață zi de zi. Există discriminare atunci când elevii care nu au absențe fiindcă pur și simplu nu lipsesc de la ore, nu chiulesc, au un orar pe care-l respectă pentru că școala înseamnă (ar trebui să însemne) și ordine, și rigoare, și respect față de ceilalți, primesc aceeași notă la purtare cu unul care stă acasă, uneori săptămâni la rând, dar aduce scutiri peste scutiri, ”pentru că poate”, așa cum se laudă, deși toată clasa știe că e perfect sănătos, că e acoperit de motivări scrise de părinții care devin complici la imoralitate și acceptate de școala care se ascunde, da, se ascunde, sub veșnicul și convenabilul laitmotiv ”ne reclamă, nu avem bază legală etc”. Abia asta e discriminare! Lăsați-i copilului care a muncit un an întreg bucuria premiului, a mențiunii, a unei diplome cu numele lui. Pentru cărțile care o însoțeau nu au mai fost bani. Mulți dintre noi, profesorii, am cumpărat cărți pentru premii. Nu-i fură nimeni elevului datele personale, așa cum se temea o doamnă profesor. Chiar nu. Vreți să nu-l discriminați? Nu-l mai amestecați cu beizadelele care-și vânează și negociază notele. Lăsați-l pe cel care a urcat pe brânci scara muntelui de lumină să știe că e cel dintâi. Dacă acela e locul lui, i-l va confirma viața, nu coronița noastră. Încurajați-l în a crede că munca lui de copil onest, serios și preocupat de propriu-i viitor nu va fi disprețuită de mediocrii poleiți ai unei societăți care se strânge singură, într-o cutie de carton pe care scrie mare ”DERO”. Acela e premiul pe care și l-a acordat, de fapt, pe merit . Sine ira et studio.
Fotografie autentică de la o serbare școlară autentică, din curtea unei școli autentice, care-și respectă profesorii, elevii și pe părinții lor. Anul de grație 2022.

 

 

Lectură recomandată: https://destepti.ro/principiul-lui-dilbert-sau-motivul-pentru-care-sunt-promovate-adesea-persoane-incompetente