Amor meus, pondus meum: illo feror, quocumque feror. (Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg – Sfântul Augustin)

Fata mea e îndrăgostită. Nu, nu mi-a spus-o, așa cum ar fi de așteptat într-o relație apropiată, bazată pe  încredere feminină, ca de la mamă la fiică, având în vedere investiția sufletească pe care o faci într-un copil, sperând că atunci când îi va fi mai greu va veni la tine ca la un prieten adevărat. M-a lăsat să descopăr, încetul cu încetul, de la privirile întârziate într-o altă lume, în afara realității, la vocea când răstită din senin, când relaxată peste măsură, interesul centrat pe telefon, devenit un fel de axis mundi, din ce în ce mai multe jumătăți de oră petrecute în fața oglinzii dimineața când suntem într-o permanentă grabă care ne dă peste cap întregul sistem nervos, trântitul ușilor și patul rămas nearanjat, micile obrăznicii și abateri de la obediența naturală care i se potrivea atât de bine, în fine, oftaturile neprevăzute și senzația aceea de perpetuă așteptare pe care o recunoșteam, fără să vreau, ca venind dintr-o zonă cunoscută a memoriei mele afective.

Mă înduioșa, dar în același timp simțeam nevoia să vorbesc cu ea despre lucrurile acestea, cu toate că îmi tăia orice elan și îmi zădărnicea orice tentativă de a mă apropia de ea cu subiectul acesta. Îmi trecuseră prin minte toate lecturile din clasici, de la Platon și androginie, iubirea curtenească, ritualurile cavalerești atât de speciale prin fastul lor artistic, romantismul era o afinitate structurală a ființei mele, aprofundasem viziunea lui Goethe și pătrunsesem înțelesurile atât de profunde ale ”Suferințelor tânărului Werther”, recitam sonetele lui Shakespeare din plăcere și nu din memorie, ce să mai vorbesc despre romanele de dragoste ale lui Maupassant, Flaubert sau Tolstoi, despre iubirea tragică a lui Eminescu sau disperarea existențială a lui Cioran, îndrăgostit la 70 de ani, descoperind că timpul e principalul nostru inamic: “Dragostea fiind o întâlnire dureroasă și paradoxală a fericirii cu disperarea, el e prea neîncăpător excesului ei inuman. De aceea, de câte ori te trezești din iubire, pare că ți-a putrezit timpul prin nu mai știu ce inimă.” Numai modalitatea de a iniția o discuție cu propria fiică îmi rămânea străină, cu toate că mă aflam pe terenul meu, nu doar ca experiență intelectuală…

– Nu ai cum să-l faci tu să mă sune, să mă placă, să mă invite în oraș, și atunci nu văd rostul conversației noastre. Ce rost are să aflu cum gândeau unii și alții despre iubitele lor sau cum și-au imaginat ei dragostea? Vorbim de aici și acum, nu de povești care mai de care mai fantasmagorice. Și apoi, știi ceva? (m-a fulgerat cu o privire care nu mai admitea vreun ”poate, în altă zi”) am de învățat la matematică…

– Dar iubire este matematică, draga mea, și încă una superioară, trebuie doar să te gândești de care parte a ecuației te afli și ce operație ai de făcut: adunare sau scădere, tinzi la plus sau la minus infinit, sau câte necunoscute intervin în rezolvare.

Pare dintr-o dată interesată, adevărul e că unui copil trebuie să-i vorbești în limbajul lui, fata mea iubește matematica, iată soluția salvatoare!

– Eu știam că e literatură, filozofie, mitologie. Așa am învățat la școală.

– Poate fi inclusiv chimie… (încerc să-i distrag atenția, ca să pară că mă îndepărtez de obiectul interesului ei. Și mușcă nada.)

– Vorbeai de matematică, demonstrează ce ai vrut să zici, dacă vrei să te cred! (era filozoafă aproape fără voia ei)

– Fii atentă: ”În minele de sare din Salzburg, se aruncă în adâncurile părăsite o ramură de copac desfrunzită de iarnă; după două sau trei luni, ramura este scoasă, acoperită în întregime de cristale strălucitoare: crenguțele cele mai mici, subțiri ca piciorul unui pițigoi, sunt împodobite de nenumărate diamante mobile și orbitoare; nici nu mai recunoști ramura inițială. Ceea ce numesc eu cristalizare este operația prin care spiritul descoperă în tot ce există noi perfecțiuni ale obiectului iubit”, cu alte cuvinte, iubirea presupune ”împodobirea” celuilalt cu atribute ale perfecțiunii, chiar în condițiile în care el nici măcar nu-și bănuiește aceste calități. Sau nu le are, e perfect posibil.

– Tu idealizezi, în plus ești prea poetică și prea romantică.

– N-am spus eu asta, ci Stendhal într-un celebru eseu intitulat ”Despre iubire”. Poate că ți-ar face bine să-l citești.

– Nu sunt de acord cu el. Dacă el nu-mi răspunde la mesaj, înseamnă că nu e demn de nicio ”împodobire”. În plus, prea mult efort. Nu m-ai convins.

– Aici ți-ar da dreptate Gasset. (Face ochii mari: acum e momentul). José Ortega y Gasset e un alt filozof al iubirii, sau mai degrabă un psiholog atras de tema asta, pentru că el discută mai mult despre starea de a iubi, și nu despre iubiri. Avem cartea lui în bibliotecă, ”Studii despre iubire”. Nu întâmplător l-am pomenit, ci pentru că azi, în 9 mai, se împlinesc – fă și tu calculul, e născut în 1883 – 134 de ani de la nașterea lui. E spaniol, probabil având sânge latin îi e familiar subiectul. Am reținut pe de rost cuvintele lui: „În fiecare lucru există un indiciu al unei posibile plenitudini. Un suflet deschis şi nobil va simţi ambiţia de a-l perfecţiona, de a-l ajuta să ajungă la plenitudine. Aceasta este iubirea adevarată, iubire pentru perfecţionarea obiectului iubirii.” Câtă dreptate are, pentru că dragostea înseamnă perfecțiune, iar pentru a o atinge trebuie să fii tu însuți perfect!

O să înveți despre el, opera lui a influențat mai mulți scriitori și eseiști români, să ne gândim la Emil Cioran, Mircea Eliade, Mihail Sebastian sau Octavian Paler. Profesor de metafizică. Deviza lui e „Trăiesc, deci gândesc“. Nici el n-a fost în totalitate de acord cu Stendhal, care se pare că mai mult a teoretizat decât a iubit sau a fost iubit de cineva. Iubirea, spune el, e un proces sufletesc asemănător unei stări permanente de căutare a celui pe care îl iubești. ”Iubirea e un fluid, un șuvoi de materie psihică, un fluid care curge continuu ca dintr-un izvor”. E lesne de înțeles că sentimentul acesta (care include prietenia), atunci când întâlnește ”obiectul” – așa numește el ființa iubită – se contopește cu el.

Deci a iubi nu înseamnă neapărat a trăi cu un om, fizic, concret, a împărți același pat și aceeași masă, ci e mai degrabă ”o formă de conviețuire simbolică, în care sufletul nostru pare a se dilata în chip fabulos, pare a birui distanțele și, indiferent unde ne aflăm, ne simțim într-o reunire esențială cu el”. Adică îl simțim ca făcând parte din noi, îl purtăm cu noi pretutindeni, fără să avem nici cea mai mică pretenție din partea lui, decât să admită această consonanță cu persoana noastră. Pentru că – și tot Gasset ne atrage atenția: „Culmea dispreţului constă în a nu te osteni nici măcar să descoperi defectele celuilalt.” Iată că poate fi și dur.

Revenind la tine: ai impresia că ai un loc în sufletul lui? Ți-a dat el de înțeles că te vede fără să te privească, te simte fără să te atingă și e prezent în sufletul tău? Cam pe unde îl localizezi? Și apoi, de ce trebuie neapărat să-ți complici existența cu un băiat care nu consideră că își poate lua 5 minute din zi ca să te sune, sau să-ți răspundă la telefon?

– Mama, tot nu văd unde e matematicaaaa….

– Recapitulez atunci:

  1. Iubirea, ca ecuație, presupune doi termeni între care se stabilește o relație de afectivitate. Trăirea – nu traiul – în comun, adică un permanent și cald transfer de emoții, chiar în lipsa celuilalt.
  2. La vârsta ta, cred că nu poți vorbi despre iubire, ci despre iubiri, adică atracții pasagere, pun pariu că e blond cu ochii verzi (râde).
  3. Dacă nu te sună, sună-l tu. Dacă îți răspunde imediat, da, s-ar putea înfiripa o idilă, dar nu e cazul să vorbim despre experiență. Iubirea din liceu o fi ea mare, dar nu cea mai mare. Dacă ajungi să o circumscrii într-o mulțime și s-o compari cu alte elemente ale acesteia, ești în filmul greșit. ”În viaţă nu ai decât o unică mare dragoste; toate cele care o precedă sunt amoruri de rodaj, iar toate cele care o urmează sunt amoruri de recuperare…” – eu una, îl cred pe Beigbeder.
  4. Citește, pentru că asta te face fericită. Numai asimilând experiența celorlalți, te poți înțelege pe tine însăți. Când știi cine ești, te poți gândi pe cine să iubești. O să-l descoperi înăuntrul tău, ca emoție constantă, după câțiva ani în care nu l-ai văzut. Cum zice Gasset: ”A iubi ceva sau pe cineva ar înseamnă pur şi simplu să fii bucuros şi să-ţi dai seama totodată de faptul că bucuria ne vine de la acest ceva sau cineva.” Ești bucuroasă? Nu…

– Auzi, mama, e foarte frumos ce spui tu, dar eu vreau să mă sune și vreau să se întâmple lucrul ăsta ACUM! Mai am timp de filozofie, n-am decât 17 ani… Unde ziceai că ai pus cartea aia a lui Gasset?

– …

Și alte gânduri:

Viaţa reprezintă o serie de ciocniri cu viitorul; nu este suma a ceea ce am fost, ci a ceea ce am învăţat să fim.

*

Valoarea supremă a vieţii, la fel cu aceea a monedei, constă în a o cheltui, rezidă în a o pierde la timp şi cu graţie.

*

A iubi ceva sau pe cineva ar însemna pur şi simplu să fii bucuros şi să-ţi dai seama totodată de faptul că bucuria ne vine de la acest ceva sau cineva.

*

În realitatea vieţii sufleteşti, cuvântul este un complex de înţelesuri şi de simţiri care nu există niciodată singuratice, ci sunt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ, ca şi a unui popor. Această ţesătură este mai întinsă sau mai restrânsă, mai îndesată sau mai pe deasupra, după cum este şi firea individului; dar totdeauna este împletită din mai multe iţe ale spiritului omenesc, şi din când în când se ivesc încrucişări de fire, care pot pune în mişcare ţesătura întreagă, şi cu un simplu cuvânt se deschide adâncimea adâncimilor sufleteşti. Vorbeşte ca să te cunosc! Vorbeşte ca să te văd!”

Citiți și Romain Gary….