Am fost fascinată să o ascult pe prietena mea din liceu și facultate arătându-i un album cu reproduceri ale lucrărilor lui Dali unei nepoate, care avea vreo zece ani, și interpretându-i fiecare tablou în parte. Explicațiile și poveștile ei făceau cum nu se poate mai inteligibile acele compoziții pe care artistul însuși le dorise stranii, iraționale și onirice. Ceea ce nu putem simți sau percepe sau trăi în mod direct putem compensa printr-o altă formă de narațiune sau prin speculații proiective. Acele imagini, în care eu vedeam doar un conglomerat de forme incoerente, dintr-odată, în lumina argumentelor ei se limpezeau, de parcă bizarele elemente care le alcătuiau ar fi fost piesele unui puzzle pe care cuvintele ei le așezau în poziția justă.

Salvador Dali 1925-1932 - Imgur

Ceea ce era extraordinar era capacitatea minții ei de a organiza cu sens ceva ce se voia de la bun început mai presus de orice semnificație clară, cu obstinație obscur și ambiguu.

Gândirea ei transforma în parabole niște tablouri care intenționau să spargă tiparele minții… Într-un fel, îmi convenea să descopăr eșecul surrealismului și ușurința cu care putea fi receptat în cheie simbolistă, deși era un ”sacrilegiu”.

Ulterior am descoperit că mintea mea face același lucru cu basmele. Personajele legendare, mitologice sau de parabolă sunt și nu sunt chiar ființe umane. Orice ieșire din planul de referință al umanului contingent transformă reprezentarea într-un cod abstract, într-un cifru care poate deschide și alte porți. Un personaj care nu e pământean, care e cumva descarnat poate fi oricine dar și orice, nu mai e tocmai o ființă. Căpcăunul poate fi o boală, o tulburare, o perversiune… imaginea antropomorfizată a unui abis interior. Zmeul poate fi o forță interioară neîmblânzită.

Sensibilitățile eterice și serafice, descarnate, ca și formele de artă care necesită ditamai travaliul intelectual ca să poată fi descifrate mă cam țin la distanță… Sunt ce aș numi estetici reci și vaporoase.

Mă atinge infinit mai tare Egon Schiele decât Klimt, din acest motiv. Mult mai tare Pollock decât Kandinsky. Am o problemă cu reprezentările statice și statuare, au ceva esențial lipsă. Cumva, Schiele, în felul în care își construiește lucrările (cu multe dimensiuni și straturi care nu se suprapun întru totul, fiind într-o oarecare tensiune unele cu altele), exprimă o nevoie acută de a surprinde mișcarea, transformarea lucrurilor.

 Superior quality Print/Poster ready for framing• Available in 4 sizes: A4 = 210mm x 297mm or 8.3 x 11.7 inches.A3 = 297mm x 420mm or 11.7 x 16.5 inchesA2 = 420mm x 594mm or 16.5 x 23.4 inchesA1 = 594mm x 841mm or 23.4 x 33.1 inches• Printed on high quality 260gsm Satin Fine Art Papers• We use the latest 12 colour printing technology for vivid results• All prints are carefully rolled into secure cardboard tubes to help enable a damage free delivery• Artwork is printed edge to edge for a seamless

Eu sunt tentată să îl consider mai degrabă existențialist și precursor al expresionismului dinamic. Lucrurile nu stau pe loc și nu sunt suspendate în vid. Am stat să mă holbez câte două ceasuri în fața fiecărei lucrări și realmente sunt ceva mai mult decât pictură, sunt vii… El o ia, dintr-un instinct incredibil, desigur și influențat de scrierile lui Freud, în direcția contrară celei în care merge toată istoria picturii. El nu vrea să imortalizeze și nu vrea să descrie și nu vrea să eternizeze nici clipa, nici să facă pariuri cu nemurirea. Deși tot ce pictează se înscrie în tema ”eros și tanathos” el nu glosează și nu propune variațiuni, arta lui e total necerebrală și nesubordonată ideatic, nu o ia înspre un înăuntru eteric sau spre un în afară conflictual, ci spre un înăuntru carnal și spre un în afară mai degrabă melancolic și hieratic. Carnea are suflet. De asemenea corpul e în suflet și nu invers… cum sugerează o întreagă tradiție platonic-creștină.

Egon Shiele Fine Art Print, Lovers Embrace, Figurative ExpressionismEgon Schiele (12 June 1890 – 31 October 1918) was an Austrian painter. A protégé of Gustav Klimt, Schiele was a major figurative painter of the early 20th century. His work is noted for its intensity and its raw sexuality, and the many self-portraits the artist produced, including nude self-portraits. The twisted body shapes and the expressive line that characterize Schiele's paintings and drawings mark the artist as an early ex

Un străvechi mit persan spune că Satana a fost osândit în Iad pentru că nu a putut iubi creația lui Dumnezeu, ci doar pe El, în desăvârșirea Lui. A nu putea iubi viața și ființele așa cum sunt, cu limitele lor, cu excesele lor, cu slăbiciunile lor, cu neajunsurile lor, cu cruzimile sau contradicțiile lor, e o oglindire a orgoliului demonic. Iubirea de transcendență mai presus de viața întrupată este așadar păcatul originar. Iubirea intelectuală, transfigurată, sublimată, decantată, abstractizată e o blasfemie la adresa creației divine.

Cunoașterea cu mintea e păcătoasă față de cea cu simțurile, o sugerează chiar mitul genezei. Cunoașterea cu mintea e exterioară și alungă sufletul din rai. Ceea ce propun Freud și Schiele e o refacere a traseului dinspre căderea în sublimări și transfigurări spre realitatea primordială a trăirii.

El nu caută nici să reconstituite realitatea (raporturile de forțe dintre ființe și lucruri)  nici să arate adevărul (imanent sau transcendent) nici să extindă concepții sau percepții, nici să compună parabole. Ce face Schiele e că sparge toate codurile și orice posibilitate de codificare. Lucrările lui conduc – nu spre supra-ralitate sau planuri simbolice sau reprezentări  – ci spre infrarealitate. Personajele lui nu sunt purtătoarele unui mesaj, ele își conțin propria identitate, ireductibilă, iar acesta e marele secret al picturii lui, el vorbește despre moartea și erotismul conținute în forme particulare, în esențe irepetabile. Pictura lui spune: toate clipele sunt fără întoarcere. Ceva țipă prin pânze, se zbate să iasă din pelicula proprizisă a imaginii, ceva respiră înnăbușit prin formele vizibile. Asta se simte la un metru distanță de ele.

Egon Schiele – The Poet (Self-Portrait) (1911) [1602 x 1600] : ArtPorn

Egon nu e un spirit convulsiv și încrâncenat, întunecat,  cum insinuează mai toate materialele documentare și exegezele, tortura lui e aceea de a fi fost singur cu toți împotrivă-i. A încercat să spună în imagini ce spunea Freud în texte și a fost arestat ca pervers periculos. A încercat să elibereze natura sexuală a sufletului să restituie dimensiunea erotică a sacrului sau invers natura sacră a erotismului liber, neînregimentat conjugal. Și asta în plină epocă victoriană. Tortura lui era aceea de a rosti un adevăr interzis. El era un tip cald, pasional și solar structural. Melancolia lui vine din ardere, din tumult, din prea multă poftă de viață… netrăită. Neputința lui de a minți și de ține sub obroc cel mai bine păzit secret al umanității, e direct legată de o forță erotică de o puritate și intensitate care fac din el nu doar unul dintre cei mai mari artiști din istorie, ci și un sfânt. Iubirea semi-castrată era permisă în epocă, iubirea-sacrificială de asemenea, iar dorința era demonizată în fel și chip. Or adevărata dorință, dacă cunoaște împlinirea, e cu mult mai generoasă, mai liberă, mai limpede, mai asumată, mai puțin egoistă decât celelalte. Posesivitatea, gelozia, teritorialismul, delirurile castității sunt erotism neîmplinit. Egon Schiele este, ca și Freud, hotărât anti-simbolist.

El sugerează traseul invers – dispre sublimare- spre formele primare ale simțirii, dinspre reprezentări iconografice spre infra-senzorialitate. Arta lui este una viscerală, el resimte sacralitatea vieții în durerea și tânjeala cărnii nu în pacea conștiinței. El nu vede în carne materie și fiziologie, ci trăire pură, ardere, zbatere vie, suflu de viață. E pictează lirismul imanenței. Formele contorsionate, zbuciumate, fâșiile, fragmentele care se îmbină, parcă, dureros, în întreg sugerează tocmai substanța turbulentă din care e făcută existența.