Pe numele adevărat Jean-Alexis Moncorgé, Jean Gabin s-a născut lângă Paris în 1904. Până la moartea sa, în 1976, a fost considerat unul dintre cei mai mari actori ai filmului francez. Deși avea rădăcini artistice în familie, tatăl comic de music-hall, iar mama cântăreață, micul Jean nu a dorit să urmeze drumul părinților. Copil fiind, tatăl său îl ducea în culisele teatrului, îi arăta afișele, dar Jean visa să devină … mecanic de locomotivă.

A copilărit în satul Mériel, la aproximativ 35 de kilometri la nord de Paris.

„Trenurile nu se opreau niciodată la Mériel (Seine et Oise) unde m-am născut. Eu aș fi vrut să le opresc. Să mă urc pe locomotivă și să plec.”

Gabin a avut un traseu sinuos în drumul spre celebritate. Nu este ușor de imaginat că a fost pe rând: muncitor necalificat, ajutor betonist la gara La Chapelle, manipulant într-o tapiserie, magazioner la un depozit de automobile. Și toate aceste meserii i-au servit mai târziu în primele roluri din filmele de tinerețe din anii interbelici. Într-o Franță preponderent guvernată de partide de stânga, rolurile de muncitori feroviari, metalurgiști, salahori sau șomeri, cvasi-biografice, i s-au potrivit mânușă; le-a împrumutat elemente din viața lui.

Debutul pe scenă a avut loc la Folie-Bergères, vestitul cabaret parizian, unde a cântat în spectacole de operetă și șansonete.

În anii 1937 și 1938 începe o colaborare fructuoasă cu regizorii Julien Duvivier și Jean Renoir. Împreună au realizat filme de excepție care au traversat granițele Franței, tranformându-l pe Gabin într-o vedetă internațională.

În Pépé le Moko (1937) în regia lui Julien Duvivier interpretează rolul unui gangster parizian care se ascunde de poliție în Algeria, posesiune franceză la acea dată, unde este descoperit și ucis tocmai când voia să fugă împreună cu femeia de care s-a îndrăgostit. Urmând modelele americane ale genului, filmul a introdus în Franța mitul banditului care încearcă să se regenereze prin dragoste și pe care tocmai dragostea îl duce la pieire. Acest tip de roluri a devenit emblematic pentru perioada interbelică a carierei lui Jean Gabin.

Iluzia cea mare/ La grande illusion (1937) în regia lui Jean Renoir este un film de război cu un puternic mesaj pacifist. În timpul Primului Război Mondial, într-un lagăr de prizonieri francezi, trei dintre ei încearcă să evadeze; unul este ucis, ceilalți doi reușesc.

„Războiul, cu speranțele sale nerealizate și cu promisiunile sale nicicând ținute, este o iluzie.” – spunea Jean Renoir, el însuși fost combatant în război.

Jean Gabin în Iluzia cea mare

Jean Gabin în Iluzia cea mare

Și iată că visul copilăriei i se împlinește în mod neașteptat când Jean Renoir îl distribuie în rolul unui mecanic de locomotivă însă bestial în sensul cel mai propriu. În Bestia umană/ La bete humaine (1938) Gabin este Lantier, un mecanic de locomotivă care, împreună cu amanta sa, pune la cala asasinarea soțului ei. Filmul este o adaptare după romanul omonim al lui Emil Zola.

Regizorul Marcel Carné și scenaristul Jacques Prevert îi distribuie pentru prima dată împreună pe Jean Gabin și Michèle Morgan, un cuplu electrizant, atât pe ecran cât și în viață, prin privirile lor mai albastre și intense decât oricare cer senin.

Suflete în ceață/Quai des brumes (1938) este povestea unui dezertor din armata colonială franceză care se îndrăgostește de o fată orfană, dar este ucis înainte de a se îmbarca împreună cu ea pe un vapor. Capodoperă a realismului poetic francez, bazată pe miturile dintre cele două războaie – evadarea, destinul, aspirația sufletelor pierdute către puritate.

Jean Gabin și Michele Morgan în Suflete în ceață

Jean Gabin și Michele Morgan în Suflete în ceață

La data realizării filmului Jean Gabin avea 34 de ani, Michèle Morgan 18. El era deja o vedetă, iar ea o necunoscută. Cu toate acestea, se spune că ea a dat tonul unei frumoase povești de dragoste care s-a sfârșit însă odată cu războiul. Toate franțuzoaicele erau pe atunci îndrăgostite de Jean Gabin, mai ales că interpretase preponderent roluri de „băiat rău.” Gabin o remarcase pe Morgan în rolul ei de debut și i-a sugerat regizorului Marcel Carné s-o distribuie în Suflete în ceață. Lui Michele Morgan inițial nu i-a venit să creadă că îl va avea ca partener chiar pe Jean Gabin. Era foarte emoționată.

„Ai ochi frumoși, știai?” – îi spune Gabin într-o scenă din film. Michèle Morgan chiar a fost supranumită „femeia cu cei mai frumoși ochi din lume.”

Gabin era căsătorit. Iubirea însă … nu cunoaște granițe. Iar dacă vorbim de francezi, cu atât mai puțin. Planurile le erau diferite. Ambii urmau să se îmbarce spre America, la Hollywood, el avea și un divorț de finalizat, războiul bătea la ușă, sorții nu le-au fost favorabili. Michèle s-a căsătorit apoi cu un american tot din lumea show-business-ului. Dar povestea lor de iubire n-o vor uita niciunul.

Ochi alunecoși, inimă zburdalnică – am putea spune. La Hollywood Jean Gabin începe în 1940 o altă poveste de iubire, mai mediatizată, cu Marlene Dietrich. Povestea a continuat până în 1943 când Gabin s-a înrolat ca voluntar în forțele Franței libere conduse de generalul Charles de Gaulle. Dietrich s-a înrolat și ea ca voluntară în forțele armate americane, făcând turnee în taberele militare pentru a ridica moralul combatanților. S-au reîntâlnit la Paris în 1944, iar dragostea lor și-a reluat cursul. În 1946 au jucat împreună în filmul Martin Roumagnac. Este povestea  unui constructor dintr-un orășel care se îndrăgostește de o femme fatale, strălucitoare, dar trădătoare, poveste sfârșită tragic pentru amândoi.

Gabin a părăsit-o pe Dietrich fără nicio explicație pentru a se căsători în 1949 cu cea de a treia soție, cea care va deveni și mama celor trei copii ai săi. Rolul de familist l-a caracterizat apoi până la sfârșitul vieții. Marlene a suferit enorm după despărțire. Și ea era căsătorită, dar asta n-a împiedicat-o să-l iubească pe Jean cu pasiune. Căsătoria ei era formală.

Jean Gabin și Marlene Dietrich in Martin Roumagnac

Jean Gabin și Marlene Dietrich in Martin Roumagnac

Cum numai marii actori reușesc să depășească granițele vârstelor, ale vremurilor  și tipologiile diferite de personaje, Jean Gabin a trecut și el cu brio în etapa deplinei maturități a creației sale artistice în anii postbelici.

„Mă străduiesc să înțeleg viața interioară a eroului, sensurile acțiunilor lui.”

Gabin era cunoscut ca fiind unul dintre cei mai conștiincioși actori. Exigența profesională, gândul că fiecare film trebuia să-l depășească pe cel anterior îl obsedau. A realizat pe ecran peste 80 de roluri. Personaje de tot felul: june-prim, seducător, măcelar, pictor, medic, poet, țăran, vânător, acrobat, dansator, marinar, servitor, șofer. Reușita personajelor pe care le-a interpretat s-a datorat, în bună parte, actorului. A știut să selecționeze dintre filmele propuse doar acele roluri în a căror autenticitate credea.

„Îmi este indiferent rolul pe care-l interpretez, pentru mine nu este important dacă el este servitor sau bancher, este important doar dacă este un personaj autentic.”

În 1956 trei actori de  primă mărime  ai  ecranului francez se întâlnesc în comedia Străbătând Parisul/ La Traversée de Paris în regia lui Claude Autant-Lara cu un scenariu de Marcel Aymé. În Parisul ocupat de trupele germane în 1943 Martin, un șofer de taxi în șomaj (Bourvil) își câștigă acum existența livrând marfă pe piața neagră. De data aceasta trebuie să transporte pe jos – până în celălalt capăt al Parisului – patru valize ce conțin un porc tranșat.

Jean Gabin și Bourvil în Străbătând Parisul

Jean Gabin și Bourvil în Străbătând Parisul

Porcul va fi tranșat în pivnița unui băcan,  Jambier (Louis de Funes). Printr-un concurs de împrejurări, în afacere intervine și un anume Grandgil (Gabin), un pictor. În drumul plin de peripeții, cu porcul în valize, cei doi trebuie să se ferească de patrulele germane. În Statele Unite filmul a rulat sub titlul „Patru bagaje pline”, iar în Marea Britanie „Porcul străbătând Parisul”. Regizorul nu iartă pe nimeni. Fiecare personaj este ori rău, ori laș, ori prost, ori toate la un loc.

Jean Gabin și Louis de Funes în Străbătând Parisul

Jean Gabin și Louis de Funes în Străbătând Parisul

Poate rolul care l-a consacrat definitiv a fost cel al comisarului Maigret care luptă să-l descopere pe un criminal în serie, din ecranizarea în 1958 a romanului polițist al lui Georges Simenon, în regia lui Jean Delannoy. Seria a continuat cu încă două filme.

Despre Gabin s-a spus că a fost unul dintre cei mai tăcuți oameni ai filmului francez.

„Sunt ursuz, dar numai cu cei care mă plictisesc.”

În ceea ce privește viața privată, a fost de o discreție desăvârșită. N-a colaborat niciodată cu presa de scandal.

Și-a apreciat mult colegii de platou: Alain Delon, Jean-Paul Belmondo ș.a. A fost consecvent cu membrii echipei de filmare. A avut aceeași realizatoare de costume timp de 30 de ani, aceeași machieuză 20 de ani, fotografi, ingineri de sunet, directori de producție etc. A întreținut o strânsă prietenie cu un alt mare comic francez, Fernandel, care spunea despre el: „Jean Gabin este de o mare timiditate. Un om minunat, cu un suflet uriaș.”

În 1969, altă tripletă memorabilă a filmului francez (Jean Gabin, Alain Delon și Lino Ventura) s-a întrunit în Clanul sicilienilor/ Le clan des siciliens (1969) în regia lui Henri Verneuil. Un clasic al genului polițist, Clanul sicilienilor are ca subiect furtul unor bijuterii. Capturat de polițiștii francezi, un gangster (Delon) cu multiple legături în lumea interlopă, este ajutat să evadeze de către mafia siciliană condusă de personajul interpretat de Gabin. Un comisar  de poliție (Ventura) îl urmărește pe ganster cu o determinare dezlănțuită. Filmul beneficiază de coloana sonoră a inegalabilului Ennio Morricone.

În anii ’60 și ’70 ai secolului trecut, Jean Gabin era unul dintre cei mai populari actori. Un sondaj printre spectatorii de film, realizat de revista Ciné-monde din 1964 atesta că majoritatea îl considerau pe Gabin „numero un masculin” al cinematografului francez.

Mânia este o supapă de siguranță. Eu cred că Jean Gabin este un tandru  care ascunde o floare albastră, dar un om cu aspect ursuz.” – spunea o spectatoare.

Poate cea mai concludentă părere despre un actor de calibrul lui Jean Gabin a fost cea a unui profesor chestionat în sondaj.

„Desigur, Gabin e totdeauna Gabin. Dar toți marii actori  sunt așa (…) Acești oameni au o asemenea personalitate care sparge ecranul. Puneți-le o sutană sau chiloți de baie, o perucă Ludovic al XV-lea, o barbă de patriarh, sau o mustață de dandy, și totuși îi veți recunoaște întotdeauna.”

Surse: Silvia Cinca – Jean Gabin, Editura Meridiane, 1969.

Secolul  cinematografului – coordonatori: Cristina Corciovescu și Bujor T. Rîpeanu, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989.