ÎN CARNEA POEZIEI MELE, ORICE TREZIRE E HAOS 

Andra Tischer

Sunt câte puțin din tot ceea ce mi-aș fi dorit să fiu
mirarea bătăii de inimă, chemarea cu palmele goale
cenușa secundei în piept dezgolită
incendiu al trupului
frontiera din urmă a dorinței.
Nu sunt poetă
sunt ceva între miezul cuvintelor și coaja lor
locul în care nevindecate mustesc imponderabilitățile
durerea și neputința
sunt rana din tâmplă.

Nu sunt femeie
Sunt ceva între prima născută și moarte
un fel de magmă împietrind în caverne
tăcerea iluziei în piept dezgropată
sunt gara din urmă.

În genunchi mi-a spălat cu grijă picioarele
de atunci îmi port iarna ca pe-un păcat
cu oase albite ce-n mine scrâșnesc
mai absurd, mai anemic, mai rar
în miezul furtunii sunt starea de veghe.

Sunt câte puțin din umbrele mele
specie absurdă a întrebării pierdute
m-am rătăcit printre atâtea răni din război
etern combatant în asalt infernal sunt
memorie întoarsă acasă pe scut.

Câte puțin din tot ce-am urât sunt
din cât am iubit nu-mi mai pasă
delirul din actul final
fatidică oră, sunt timpul probabil –
în toate ale mele, impudică fatalitate.
Sunt gândul din urmă al vostru
dorință și lacăt de sticlă
vă sunt.

in carnea poeziei

foto sursa

Legile nescrise ale iubirii sunt cele mai puternice, le respecți așa cum respiri sau cum bei apă.

Ori de câte ori ieși, cumva, din ritmul lor, vei cunoaște acest sentiment în cele mai variate, încântătoare, frenetice sau periculoase ipostaze: de la jocul candid până la teatrul de război.

Spune despre ele, Andra Tischer:

„se ating cu inima, se îmbrățișează cu sufletul, se sărută până când intră în sânge. Se poartă cu sine ca o piele străvezie, cu mare atenție la neprevăzut, să nu se destrame. Uneori, pot avea efecte secundare, cum ar fi reinstaurarea ordinii mondiale sau trezirea la realitate, în funcție de revoluțiile astrale. Odată ce devin una cu ființa, vor bate orele fixe ale eternității ei, irepetabile ca un cuvânt de Adio.”