Ileana Vulpescu – De ce m-ai ales tocmai pe mine…?

Femeile scriu, în general, scrisori pe viață și pe moarte, adresând cuvinte definitive, dacă le putem spune așa, cuvinte care construiesc ziduri sau dărâmă cazemate. În cele de dragoste, reclădesc unitatea infrangibilă a ființei primordiale, acționând demiurgic, prin spiritul eliberat din chingile prejudecăților sau ale conformismului. În scrisorile de despărțire, nimic nu poate rămâne piatră pe piatră, pentru că jarul, soda caustică din cuvintele detonatoare pârjolesc totul în jur, nelăsând nimic la vedere, ca și cum un deus otiosus ar distruge întrega sa creație, spre a nu mai rămâne nici măcar amintirea. Însă scrisorile acestea amare de despărțire au un ce al lor, niciodată nu sună la fel, nu pentru toate femeile: unele aruncă vina pe bărbatul care nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor, altele se învinovățesc cu atâta sinceritate încât  nu mai poți distinge unde se termină ficțiunea și unde începe realitatea.

„Scrisoare către un cunoscut” face parte din seria textelor care ar putea distruge un bărbat pentru toată viața, pentru că, odată coborât de pe piedestal, căzut în anodinitate, el și-ar vedea pentru totdeauna dizolvată masculinitatea în anonimat, ceea ce, probabil, ar echivala cu distrugerea imaginii de sine. Lucrurile sunt mult prea complicate pentru o analiză la retortă, mai ales că nu se cunoaște adevăratul destinatar al acestei scrisori, și, cu atât mai mult, ea își păstrează nealterat farmecul. Rămân întrebările despre sine, despre celălalt, despre acuratețea percepției, despre emoția maculată de așteptare și de iluzii, despre soarta care nu cunoaște niciodată adresa exactă, nimerind la întâmplare, despre rosturile și legile nescrise ale iubirii.

Poate că, până la urmă, nici măcar nu e vorba de un bărbat adevărat. Sau despre un bărbat cu adevărat adevărat. În orice caz, este o capo-d-operă în miniatură, așa cum sunt toate scrierile Ilenei Vulpescu.

„Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în șir la “te iubesc”, există și alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoștință pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, “frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.

Am fost pedepsită, ca să-mi continui explicația, fiindcă am trăit o ficțiune. Omul n-are dreptul să trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: “scrie numai ceea ce poți semna, fă numai gesturile pe care le poți face față de alții”. Iar noi doi ne-am închipuit că ne putem sustrage controlului, judecăţii. Nu ne-am gândit niciodată că un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a ştiut de legătura noastră, deci nimeni n-a putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară.

Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care trăiesc o ficțiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam că ești, iar tu, nerespectând legile conspirației, mi te-ai arătat și-așa cum ești. N-ai nici o vină şi nici măcar n-am să-ţi fac vreun reproş pentru “aşa cum eşti”. Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu bărbat şi cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Îți repet, n-ai nici o vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista.

Şi s-a ivit şi-acea lipsă de proporţii de care de asemenea fugeam: toată viaţa am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori. Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esenţială între noi doi. Tu îţi păstrezi totdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărţit de tine fiindcă pentru mine dragostea noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu celelalte părţi ale vieţii tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la cârciumă să bea două pahare de vin şi e-n stare să stea până dimineaţă fără să guste dintr-al treilea.

Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un beţiv fără judecată. E vina mea, bineînţeles. Tu cunoşti acea dreaptă măsură a lucrurilor pe care eu n-o cunosc. Tu ai respect faţă de îndatoriri şi de instituţii pe care eu nu-l am. Te porţi cu nevasta pe care n-o iubeşti sau cel puţin aşa-mi spuneai mie, ca şi când ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin.

(…)Ai intrat în viaţa mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră. E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.

Îmi spui că m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut şi-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omenească, nu feminină. Tu ţi-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ţi-ai văzut de nevasta şi copiii tăi, eu am uitat că mai există şi alte fiinţe pe lume afară de tine. Nu-ţi fac nici o clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste măsurată, mi-ai dat atât cât credeai că mi se cuvine, eu ţi-am dat tot. Tu n-aveai niciodată timp pentru mine; săptămâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu găseai două minute măcar să mă chemi la telefon.

Acum ai timp, dar ce să mai fac eu cu timpul tău! Trăim viaţa ca şi când am fi o specie eternă. Nu ne gândim niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine şi că tot ceea ce e al nostru azi, mâine poate fi cenuşă.

(…)N-am fost niciodată lacomă, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de sufletul şi de trupul tău. Nu mă mulţumeam cu ce-mi ofereai, îţi ceream. Ca o cerşetoare. Nu m-am gândit nici o clipă că e nedemn să cerşeşti. Am fost lacomă, şi Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, şi mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.

(…) Tu n-ai nicio vină. Îţi fac un singur reproş. Când mi-ai legat viaţa de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindcă vieţile noastre au mers paralel, şi-atât, mă cunoşteai de ani de zile, şi dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ai fi trebuit s-o faci. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporţională cu valoarea obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de nenorocită cu-această proporţionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când ştiai că-ţi păstrezi totdeauna ultimii doi lei?

Şi-acum vreau să-ţi cer ceva, ca unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce ştii foarte bine că n-a murit. Ajută-mă să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea mai frumoasă ficţiune.
M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei.

Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng şi-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă şi tu, o zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă, incinerează-mă, sfârşeşte cu mine. Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi.”

Ileana Vulpescu, Scrisoare către un cunoscut (din volumul Candidații la fericire)

Și, dacă mai aveți răgaz să citiți, vă recomandăm Iubind cu ochii și tu cu trupul, de Fabiola Ion.

Bel Esprit