Experiențele de lectură demonstrează că este riscant să recunoaștem că metaforele, simbolurile poetice, imaginile sau fragmentele sonore constituie elemente de cunoaștere a realității mai profunde decât instrumentele de logică. Lumea înconjurătoare se revelează sub mai multe imagini și interpretări, cunoașterea ei este o adevărată provocare, la care ne invită însuși artistul prin ambiguitatea formelor pe care le creează, adăugându-le celor existente. Opera desăvârșită este o opera aperta (Umberto Eco), o operă în mișcare, supusă la un continuum spațio-temporal pentru a explica structura Universului. 

Ioan Petru Culianu
(n. 5 ianuarie 1950Iași – d. 21 mai 1991Chicago)

Oricât am încerca să desprindem existența noastră de o serie de noțiuni apriori, cum ar fi timpul, spațiul, înțelegem că acest lucru este imposibil, pentru că omul ca ființă empirică, conștientizează intuiția subiectivă a timpului și a spațiului în formula filozofică a lui I. Kant, coroborată cu cea psihologică a valorificării senzorialului. Din perspectiva lui Euclid, spațiul are trei dimensiuni, dar în viziunea lui I.P. Culianu apare în mod frecvent a patra dimensiune, prin care ideea definirii timpului ca mișcare într-un anumit spațiu are drept consecință extinderea in timp, iar aceasta înseamnă extinderea în spațiu necunoscut, de aceea timpul devine a patra dimensiune a spațiului.

Pentru a înțelege mai bine lucrurile, facem apel la muzica lui Bach, la cele 14 piese care alcătuiesc Arta fugii, limitate spațial și temporal, dispuse într-un vizibil climax, din punctul de vedere al complexității, și spațiul labirintic din Închisoarea de sticlă, care invită la evadare prin fuga din timp în vederea eludării avatarurilor indezirabile.

Cheia muzicii lui Bach este dorința de evadare din timp, aspirația spre un timp care scapă de sub incidența timpului finit. Muzica sa prezintă drama căderii în timp și nostalgia paradisului pierdut, care se configurează printr-o ascensiune, în spirală, spre poarta paradisului interzis întru veșnicie.

 În proza lui I.P.Culianu, arta fugii este arta misterioasă, „ca un fel de hipnoză”, este „marea artă” regăsită în romanul Hesperus sau în cunoscuta Pergamentul diafan, „Ea constă în a-i face pe ceilalți să creadă că te afli aici, în vreme ce, de fapt, ți-ai schimbat locul” (Tereza Culianu-Petrescu).

Putem explica acest lucru prin apelul la alte obsesii ale lui I. P. Culianu dezbătute cu alt prilej: spaţii cvadridimensionale. Percepţia vizuală cvadridimensională este aceea a unui ochi omniprezent, ochi magic aflat în sferă, care vede şi ceea ce este în afara ei. Este o vedere sferică atotperceptivă.

clubmistic.ro

A cunoaşte nu înseamnă să devii conştient de libertate, ci de propriile-ţi limite: înseamnă să afli ceea ce este deja prestabilit.”

Ioan Petru Culianu argumentează această viziune prin exemplul cubului aflat în a patra dimensiune care este suficient să-l transforme în imaginea sa din oglindă, să-ţi imaginezi că dreapta devine stânga şi invers pentru a înţelege această realitate. Cel care poate să utilizeze a patra dimensiune va vedea tot interiorul corpurilor materiale fără a fi oprite de suprafaţa lor şi chiar fără a ţine cont de ea; şi ca cele mai mici particule interioare ca şi exterioare tuturor obiectelor îi vor apărea la acelaşi nivel ca juxtapuse şi nu suprapuse pe suprafaţă. S-ar putea ieşi din acest spaţiu închis din toate părţile, fără a traversa pereţii pentru că obiectele, corpurile din spaţiu sunt într-un fel de întindere, la suprafeţe relative la a patra dimensiune. Dar filozofia gânditorului român nu se oprește aici, pentru că el vorbește în “Dicționarul religiilor” despre un “fractal în spațiul Hilbert” (spațiu cu un număr infinit de dimensiuni), care definește propria sa existență, spațiu infinit dimensional ce depășește clar spațiul tridimensional banal al existenței noastre, infinitul fiind generat de mintea noastră, de universul mental care funcționează asemeni unui computer pe principiul analogiei, în vederea descoperirii alchimiei, a pietrei filosofale, a cuvântului ca entitate primordială dublu semnificată: Logos (creație, religie) sau filosofie (rațiune, cunoaștere), ambele sensuri convergând spre o interdisciplinaritate  plurivocă, în care religia, istoria, fizica, matematica se contopesc în unitate.

Mă întreb doar de ce s-a manifestat în viaţa mea atât de timpuriu, eliberându-mă de orice dorinţă, de orice sclavie – oare nu mi-a dat astfel o dovadă de dragoste mult mai mare decât ar fi fost posesia, fie şi a unei zeiţe?

Viața umană stă sub semnul captivității, iar drama acesteia este acut resimțită de filozoful care conștientizează acest lucru. Viața se desfășoară conform „voinței transcendentale”, care ordonează „jocurile oarbe ale sorții” după bunul plac. Aici intervine forța creatoare a artistului, care prin puterea sensibilității și a simbolului, re-creează lumea, prin parcurgerea unui drum interior, ce permite transcenderea concretului, evadarea din contingent, „călătoria în lumea de dincolo”. Astfel, operele pot fi definite ca un imens fractal, o ramificație infinită de opere care se conformează unei anumite reguli, unei anumite structuri cu mai multe dimensiuni complexe, cu mai multe ramificații.

Opera universalia, opera primordială, Biblia, poate fi considerată „opera arhetipală”, din care s-au născut, prin metamorfozare celelalte tipuri de opere ale lumii. Instrumentele adiacente ale creațiilor ulterioare sunt intertextualitatea, ca fenomen mental, şi tradiţia culturală, ca set de idei asimilabile unui spaţiu mental. Principiul generator al operei declanșează un număr infinit de variante de scriere/interpretare, sinonimice până la un punct, declanșatoare de creații continue sub aspect hermeneutic.

I.P.Culianu acordă universului creat accepțiunea de realitate multiplu organizată, prin impuls ludic, de esență spirituală, dezvăluită doar celor experimentați. Acest “ludi magister” ne inițiază prin arta jocului în lumi multidimensional, în dimensiuni paralele, care facillitează învingerea limitelor  ontologice.