Mari iubiri. Desigur, un artist complet are foarte multă dragoste de oferit, pentru că, nu-i aşa, pasiunea oferă unul dintre cele mai fertile soluri în care pot rodi seminţele geniului creator.

O carte extraordinar de bine scrisă aduce în prim-plan o poveste de dragoste care poate confirma premisa de mai sus, şi, în plus, poate aduce (încă) un pic de lumină în subiectul care ocupă dintotdeauna locul favorit în lumile de ficţiune construite pentru cititori: biografia intimă a marilor scriitori, locul în care se nasc capodoperele.

Autumn in Venice: Ernest Hemingway and His Last Muse, scrisă de nepotul unui prieten apropiat al lui Ernest Hemingway, are ca subiect o istorie de amor mai puţin cunoscută de publicul larg, avându-i ca protagonişti pe celebrul autor al romanului „Bătrânul şi marea” – desigur, e prima carte care ne-a venit în minte şi nu neapărat cea mai însemnată a scriitorului – ajuns la vârsta de 50 de ani şi Adriana Ivancich, contesă italiană aflată în floarea timpurie a existenţei – 18 ani! „Timpul este ceea ce avem cel mai puţin„, spunea laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 1954, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani din întreaga lume, născut la  

S-au cunoscut la Harry’s Bar, celebrul loc din Veneţia pe care scriitorul îl îndrăgea îndeosebi pentru că semăna cu însuşi scrisul lui: curat, luminos şi sofisticat atâta cât să aţâţe spiritele, ctitorit de un american sadea, pe nume Harry Pickering, undeva prin 1931.

Un schimb de priviri a fost de ajuns pentru a începe un joc subtil de-a şoarecele ţi pisica pentru mai mult de şapte ani, timp pigmentat de o corespondenţă amoroasă „condimentată”, rămasă în sertar zeci de ani după moartea lui.

Între timp, îi scria şi celei de-a patra soţii (şi văduva lui): „Dragul meu Castravecior, o să merg pe vapor cu Paxthe şi Don Andres şi Gregorio şi o să stau toată ziua, apoi o să vin acasă şi o să mă uit dacă am primit scrisori sau măcar una. Şi poate că o să fie vreuna. Şi dacă nu o să găsesc niciuna, o să fiu un ticălos tare trist. Dar tu ştii cum să ai grijă de asta, nu-i aşa? Te rog, scrie-mi, Castravecior. Dacă era ceva legat de serviciul tău, ai fi făcut-o. E al dracului de greu fără tine, mă descurc, dar mi-e dor de mor de tine. Dacă ceva ţi s-ar întâmpla, aş muri ca un animal la zoo, care moare dacă i se întâmplă ceva companionului său. Cu multă dragoste, draga mea Mary, află că nu sunt nerăbdător. Sunt doar disperat.”

Ca dovadă că dragostea nu cunoaşte nici timp, nici spaţiu şi nici nu depinde de vreo anume matematică.

Erau căsătoriţi de doi ani, aşa că se explică şi tonul, şi dulcegăriile care însoţeau gândurile călătoare şi singurătatea, întreruptă de episodul de la Veneţia, toamna, după cum spune şi titlul cărţii. Femeia abia coaptă, cu 30 de ani mai tânără decât el, reuşeşte să-i capteze atenţia, interesul, şi, mai apoi inima, cucerindu-l fără drept la apărare. Cartea lui Andrea di Robilant “pătrunde profund în această perioadă atât de tulburată din viaţa lui Papa Hemingway. Rezultatul este o poveste de dragoste pe două niveluri: unul, descriind atmosfera unui oraş fascinant, celălalt propensiunea imatură şi nefericită a lui Hemingway spre aventuri extraconjugale, în căutarea unei perpetue fericiri.”

Fotografiile care imortalizează zilele de nestăpânită şi intensă iubire s-au păstrat la biblioteca JFK din Boston, surprinzându-i pe cei doi în Veneţia, Cortina şi Cuba, înlănţuiţi în ceea ce părea cea mai frumoasă poveste de dragoste a vremii. „Atunci când iubeşti, îţi doreşti să faci ceva în numele iubirii. Îţi doreşti să te sacrifici. Vrei să slujeşti.” – iar Hemingway s-a devotat la modul cel mai serios acestei „afaceri”, care nu doar că i-a dăruit fericire, pentru că aceasta este trecătoare, nu-i aşa, cât mai ales inspiraţie.

În momentul publicării corespondenţei dintre cei doi în 2011, posteritatea a săpat şi mai adânc în istoria cuplului, descoperind similitudini cu opera târzie a lui Hemingway. Exemplele sunt la îndemână: „Across the River and into the Trees”, romanul postbelic publicat în 1950, are ca protagonistă o contesă italiană de 19 ani care populează amintirile unui veteran în vârstă de 50 de ani… Adriana însăşi va recunoaşte, mai târziu, că în spatele acelei figuri feminine din carte se află ea, motiv pentru care romanul a şi fost interzis la publicare în Italia, spre a nu-i crea neplăceri, având în vedere rangul pe care îl avea. La ora aceea, ea scria poezie, încurajată de Hemingay, care va sprijini înclusiv publicarea unui volum de versuri, în 1953: „Ho guardato il cielo e la terra.” („Am privit cerul şi pământul”.)

Hemingway Collection at the John F. Kennedy Presidential Library and Museum, Boston.

Di Robilant, jurnalist şi scriitor italian, biograful acestei perioade tumultuoase din viaţa lui Hemingway, surprinde inclusiv detaliile de culise care au nuanţat sinuciderea scriitorului american, în 1961, dar şi contextul şi circumstanţele sinuciderii Adrianei, petrecută în 1983. „Dacă doi oameni se iubesc, un final fericit nu poate exista.”, spune Hemingway, iar cuvintele acestea sună profetic, dacă ne amintim de viaţa lui amoroasă. Vă recomandăm încă o carte serioasă şi bine documentată, scrisă de Bernice Kert în 1983, cu titlul  „The Hemingway Women” – „Femeile lui Hemingway”. În tot cazul, ultima perioadă din viaţa lui n-a fost nici pe departe eclatantă, aşa cum ne imaginăm câteodată, privind fotografii vechi. Dacă pentru Adriana Papa Hemingway a fost doar o atracţie spirituală, o prietenie conjuncturală din care au rezultat nişte opere valoroase, pentru seniorul suferind de inimă, diabet, alcolism şi depresie, italianca a fost o gură de aer proaspăt cu care şi-a hrănit egoul, ultimele zvâcniri ale bărbăţiei pe cale să apună şi muza: „The Old Man and the Sea” – „Bătrânul şi marea”, i-a adus în 1953 Premiul Pulitzer. Şi recunoaştere fără timp şi spaţiu.

Ce s-a întâmplat când ne-am cunoscut e ceva mai mult decât o simplă poveste de dragoste. I-am doborât zidurile de apărare; l-am făcut să nu mai bea. Sunt mândră să spun că l-am inspirat să scrie „Bătrânul şi marea.

În timpul acesta, Hemingway n-a reuşit să joace cu aceeaşi monedă la cele două mâini. Scria furtunos şi pasional, întreţinea corespondenţa vie cu Adriana, în timp ce Mary se străduia din răsputeri să ţină piept crizelor sale de beţie şi mahmureală, scenelor de violenţă fizică şi verbală, inclusiv să o aibă invitată pe contesa despre care se ştia că poartă alt hram decât cel al unei prietenii inocente cu romancierul, din ce în ce mai bolnav şi lipsit de mijloace materiale. Cum l-a putut suporta o femeie ca Welsch, numai Dumnezeu ştie – nici măcar bani de divorţ nu mai avea, şi nici resurse interioare să gestioneze o viaţă dublă. Se poate că era obişnuită şi îi plăcea să fie Doamna Hemingway. Sau poate chiar l-a iubit cu adevărat.

Ultima  întâlnire a celor doi amanţi s-a petrecut la Nervi, lângă Genoa, în primăvara lui 1954, în timpul recuperării secvente celor două accidente aviatice pe care Papa le suferise, dar corespondenţa lor a mai continuat o perioadă.

În 1966, Adriana a vândut la licitaţia organizată de Casa Christie scrisorile pe care le deţinea, pentru suma de 17.000 de dolari, contrar dorinţei testamentare a scriitorului, care, încă din 1958 făcuse public faptul că nu doreşte sub nicio formă publicarea vreunei corespondenţe personale după moarte. În 1980, poetesa a mai publicat o carte de memorii, intitulată „La Torre Bianca” – „Turnul Alb”, rememorând istoria momentelor petrecute cu Hemingway la Finca Vigia.

„Nu există un om mai singuratic decât acela care trăieşte după moartea persoanei iubite.”

În 1963, la doi ani după sinuciderea lui Hem, Adriana s-a căsătorit cu contele german  Rudolph von Rex, cu care a avut doi copii:  Carlo şi Nicola. După 20 de ani, la vârsta de 53, se spânzura de crengile unui copac, la reşedinţa personală. Destin? Întâmplare?

Andrea Di Robilant o aşază pe Adriana la rangul de muză, poate cea mai importantă, apărută ca o şansă la un reviriment creator de excepţie. „Bătrânul şi marea” rămâne, orice s-ar spune, opera cu care scriitorul şi-a cucerit nemurirea, iar naşterea ei, da, acolo nu mai încape nicio îndoială, se datorează forţei pe care iubirea, fie ea şi ilicită, i-a oferit-o, cu generozitate, chiar la sfârşitul vieţii, înainte de închiderea spectacolului existenţial.

Înainte să vorbești, ascultă. Înainte să reacționezi, gândește. Înainte să cheltuiești, câștigă. Înainte să critici, așteaptă. Înainte să te rogi, iartă. Înainte să te-oprești, încearcă.

 

Citiţi şi despre o altă mare iubire a lui Hemingway, aici.