În amintirea tatălui meu …

În țările aflate sub regimul comunist, potențialul simbolic al corpului uman era multiplicat în fenomenul demonstrațiilor gimnasticii de masă, cu scopul de a prezenta societatea ca fiind disciplinată, puternică, fericită și frumoasă și de a-și legitima, și în acest mod, puterea. În România mișcarea sportivă pentru copii și tineret a cunoscut un avânt și o amploare fără precedent, pe întreg parcursul celor patru decenii de regim opresiv, sportul fiind principalul produs “de export.” Condițiile bune de antrenamente și competiții de care beneficiau sportivii, în multe cazuri superioare celor de acasă, precum și baza largă de selecție au permis ascensiunea sportului românesc de performanță începând cu deceniul al șaselea al secolului trecut până în jurul anului 2000. Începând cu anul 1952 la Jocurile Olimpice de la Helsinki unde România a început să câștige medalii, cu apogeul din anii ’70 și ’80, apoi curba descendentă finalizată de J. O. de la Sidney din anul 2000, sportul românesc a făcut înconjurul lumii. Și participarea la campionatele mondiale sau europene la multe sporturi a contribuit la creșterea brandului de țară. Nu în ultimul rând, era și bucuria și mândria oamenilor obișnuiți de a-și admira campionii în vremuri în care prea puține motive de bucurie mai erau …

În plină teroare stalinistă și dejistă, sportul de masă și de performanță a reprezentat un tunel de lumină. Odată cu instaurarea regimurilor comuniste în estul Europei, sistemul sovietic a dat o calitate mai mare gimnasticii la aparate, aceasta instaurându-se în instituțiile de învățământ ca disciplină, la fel ca și în cluburi. În anul 1947 la primul campionat național care s-a desfășurat la Reșița, echipa masculină Astra din Arad a ocupat locul II. Sibiul a organizat în decembrie 1948 prima ediție  a Campionatelor Naționale pe Aparate. Primele campionate naționale universitare au avut loc la Arad în anul 1953, iar campion național atunci a fost viitorul președinte al Federației Române de Gimnastică între anii 1987-2005, Nicolae Vieru. Anul 1957 marchează organizarea în România, la sala Floreasca din București, a primului campionat european de gimnastică feminină.

Echipa masculină de gimnastică a clubului U.V.A. din Arad, 1959. Arhiva personală

Echipa masculină de gimnastică a clubului U.V.A. din Arad, 1959. Arhiva personală

Aradul a continuat tradiția cluburilor de gimnastică în deceniile șase și șapte ale secolului trecut. Cei mai buni gimnaști amatori, legitimați la clubul Uzinei de Vagoane Arad (U.V.A.), au fost selecționați pentru cluburile Dinamo și Steaua. Cei cu rezultate sportive bune, care erau muncitori “în producție”, aveau reducere la programul de lucru de la fabrici, pentru a se putea antrena mai mult. Antrenorul gimnaștilor arădeni la începutul anilor ’50 era Mihai Botez (1922-2011), primul campion naţional al gimnasticii româneşti (1948). A cucerit numeroase titluri în perioada 1948–1952, a participat la Jocurile Olimpice de la Helsinki din 1952, a fost  component al lotului național până în 1961 și arbitru. Ca promotor al gimnasticii românești și-a desfășurat activitatea de antrenor  ca angajat la Clubul U. V. A. din Arad și la Casa Sindicatelor din localitate. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, prins de americani în timp ce a fost trimis în Germania la săpat de tranşee, ajunge într‑un lagăr din Franţa, unde avea să deprindă arta judo‑ului şi alte tehnici de autoapărare. Drept urmare, după retragerea din gimnastică, s‑a dedicat judo-ului, înfiinţând, în 1957, prima secţie la clubul U.V.A. din Arad. A activat mulți ani ca antrenor de judo, având rezultate bune, pentru care a fost distins cu titlul de Antrenor Emerit în 1973. În 1968 participă, ca membru fondator, la constituirea Federației Române de Judo. În același an a devenit preşedintele Comisiei de acordare a Centurii Negre în cadrul nou‑înfiinţatei federații. Până la sfârşitul vieţii Mihai Botez s‑a ocupat de predarea artelor marţiale, câştigând totodată zeci de concursuri la care a participat, fiind, de altfel, şi cel mai bătrân campion mondial de judo din lume, campion mondial la veterani la vârsta de 86 de ani!

Iosif Karda la inele, 1959. Fotografie din arhiva personală

Iosif Karda la inele, 1959. Fotografie din arhiva personală

Concursurile de gimnastică inițiate de cluburile arădene în perioada 1959-1960 îl aveau pe Lászlo/ Ladislau Walkersdorfer (“Laczi bácsi”) ca antrenor, totodată președintele clubului local al Uniunii pentru Cultură Fizică și Sport și ulterior arbitru de gimnastică.

La campionatul republican de gimnastică pe echipe din anul 1959, ce a avut loc în sala Uniunii pentru Cultură Fizică și Sport din Arad, au participat patru echipe. […]. Școala Sportivă U.C.F.S. Arad a câștigat competiția.” (din interviul acordat de antrenorul Laszlo Walkersdorfer ziarului arădean Vörös Lobogó în ianuarie 1960)

Practicarea gimnasticii în orașul natal, Arad, în timpul liceului și al primilor ani de muncă la Uzina de Vagoane, l-au determinat pe tânărul Iosif  Karda și pe alți tineri sportivi asemeni lui, să se alăture echipei studențești de gimnastică a Institutului Politehnic din Brașov, unde a devenit student începând cu anul 1960.

Spartachiadele erau concursuri organizate la diferite sporturi pentru tineret. Ele se desfășurau în două ediții: cea de iarnă și cea de vară. Competiția era promovată vizual prin afișe, lozinci, fotomontaje, și audio prin stații de amplificare. Ediția din vara anului 1963 s-a desfășurat „sub semnul dragostei și atașamentului tineretului față de marea sărbătoare națională a poporului nostru, cea de a XX-a aniversare a eliberării patriei de sub jugul fascist.”

Iosif Karda la paralele, Arad 1959. Fotografie din arhiva personală

Iosif Karda la paralele, Arad 1959. Fotografie din arhiva personală

La universitățile din România anilor ’60 existau echipe de gimnastică, unde studenții erau cooptați în vederea participării la Universiade. Erau selectați cei care practicaseră gimnastica anterior, în perioada liceului.

Cu ocazia zilelor de 23 August sau 7 Noiembrie (aniversarea “Marii Revoluții Socialiste din Octombrie”) se organizau demonstrații sportive. Cu tot ridicolul propagandei vremii și a limbajului de lemn bine cunoscut, era totuși adevărat că „datorită condițiilor [create de partid] mișcării sportive […] sportivii și sportivele din Brașov și-au exprimat hotărârea să-și intensifice eforturile pentru a fi fruntași atât în sport cât și în producție, traducând în fapt luminoasele directive ale celui de al III-lea Congres al partidului.” Demonstrația se făcea prin care alegorice aparținând celor mai mari cluburi sportive urmate de carele altor asociații sportive.

Demonstrație sportivă cu ocazia zilei de 23 August. Fotografie din arhiva personală

Demonstrație sportivă cu ocazia zilei de 23 August. Fotografie din arhiva personală

În ceea ce privea “gimnastica în producție”, aceasta avea la bază principiul repausului activ și era integrată în domeniul medicinei muncii. Scopul era refacerea capacității respiratorii, a circulației sângelui, tensiunii arteriale afectate ca urmare a pozițiilor incomode de lucru. Întreg programul era coordonat de un medic, un profesor de educație fizică și un instructor voluntar provenit din colectiv. Și aici propaganda era asiduă, se încerca stimularea salariaților prin concursuri între întreprinderi.

Din punct de vedere al fenomenului sportiv din România, deceniul 1955-1965 este caracterizat de dezvoltarea și amploarea practicării sportului de masă pe toate palierele societății:  de la instituțiile de învățământ de toate nivelurile la întreprinderi, cluburi sau asociații sportive din mediul rural. Toată lumea era angrenată într-un fel sau altul în a face mișcare pentru sănătate. Gimnastica de performanță la cel mai înalt nivel a cunoscut apogeul în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut, prin pleiada de campioni și campioane din generația Nadiei Comăneci, personalitate care reprezintă până în ziua de astăzi cel mai cunoscut ambasador al României pe meridianele lumii.