Femeia, simpla enigmă

– Un titlu desuet, dar tandru –

Atunci când încerci să te vindeci prin puterea Luminii, coborând în Infern cu ajutor ghidat, lovindu-te de tenebre ca de oasele unui pește blocat în gâtlej, comuniunea cu cel care îți este îndrumător și deschizător de căi ale cunoașterii de sine este o valoare intrinsecă, și nu întâmplător, discuțiile cu vocea aceasta a unei tihne atât de rar întâlnite în identitatea cuiva, sunt, în sine, una dintre lecțiile inestimabile ale Energiei, cea care ne îmbracă în straturi, straturi, ca pe o ceapă puturoasă, dar fără de care bucatele nu au savoare.

Și cum pacienta era femeie, iar tămăduitorul bărbat, nu mare v-ar fi mirarea că miezul discuției s-a-ncins în jurul repetitivelor Ce vor femeile, Ce-și doresc, Ce caută? Și- i cert ca bună ziua că nu toate dintrele ele tânjesc după un Mel Gibson metamarfozat în muiere lovită de epifanii, căci între timp un Kevin Costner în Yellowstone sună mai tentant, sau, de ce nu, un Harris Dickinson dansând pe Father Figure-ul lui George Michael, în toată splendoarea lui, sub ochii tulburători ai prea gemătoarei Nicole Kidman.

Și vrem sau nu, până la urmă, în esență, revelații gângurite și sacadete ca în Babygirl? Sau vrem de fapt și de drept toată nebunia, tot tumultul acela ispititor al Mariei Callas, întruchipată dement de fascinant de Angelina Jolie? Sau în final, când ne retragem în sine, când  liniștea se însmolește peste și în interiorul oaselor nostre, când întunericul irizat de speranța Celui care ne-a zămislit coboară în noi ca în temniță, vrem doar un dram de simplitate?

Și tare adevărat și limpede a grăit una ca asta cel de care, nu de puține ori, depinde odihna mea sufletească, atunci când a împărtășit mai mult cu sine decât cu mine, că toată enigma și toată întortocheala aceasta spoită, de prin cărți și de prin flagelul acestui deceniu, “podcăstăreala” cea de toate zilele, a figurii eternului feminin, e redusă aproape matematic la o singură formulă aritmetică, simplitate.

Femeia, în toate contradicțiile ei, își dorește ca tu, bărbatul ei, să o adapi cu frumusețea inepuizabilă și veșnic liniștitoare a simplității. Să îi așezi tâmpla pe pieptul tău în care inima-ți bate pentru doi, iar dintre cei doi, ea să fie de-a pururea unul dintre termeni, și niciodată, niciodată, a treia roată de la căruță, să-i mângâi creștetul cu blândețe și să așterni pe el pace, să o asculți activ și nu pasiv ca un bou la poartă nou, mimând compasiunea, să o îmbrățișezi cu flux de energie reală, care pompează în vene, în mușchiul din piept, și de ce nu, în creier, nu ca pe-o fleică numai bună de pus pe grătar, să îi împărtășești și să-ți împărtășească cu duritatea colțuroasă a sincerității toți demonii, toți monștrii și toate orătăniile găunoase care sălășluiesc în sinele oricărei ființe umane, cele care neostenite strică echilibrul lăsat de Cel de Sus. Acea Simplitate.

Ștefana Dicu (Arhiva personală)

Să fii Acolo, Mereu, Aproape, și să înfrunți alături de ea cotidianul, redundanța oricărei relații de dragoste, căderile, anxietatea, nimicnicia, păcatele, utopiile, lipsurile materiale și spirituale, nonsensurile, incontrolabilul destinului implacabil, rateurile liberului arbitru, neputința, tăcerea și hidoșenia bolii, întinderea nemărginită a morții, eșecurile intimității pe care o împărțiți cu ea, nu de puține ori, poate că  fadă și tocită. Dezvoltarea personală vinde bine, însă oglinda fiecăruia adevăr grăiește și toată poleiala gălăgioasă a acelor formatori pălește în confruntarea cu sine. Nevoia unui alter ego lângă și în fața căruia să poți fi slab și, totuși, împăcat, protejat, mântuit prin puterea exemplului iubirii lui, e un sine qua non a oricărei existențe frugale și eterne deopotrivă, și, de ce nu, cea mai aleasă binecuvântare a cerurilor e sufletul acela de care, gol, ca în placenta pântecului mamei tale, te-ai legat și se leagă de tine, sfidând existența repetitivă și fadă a fiecărei clipe. Cel care îți poate dărui și cel care știe și poate să primească, prin fiecare sărut, prin fiecare mângâiere, prin fiecare încleștare de brațe, miracolul lui a fi împreună cu și în toată ființa sa, este cel care, cu tandrețe de porțelan, deslușește taina simplității tale.  Cel care îți potolește setea de a te descompune în neant. Cel care, alături de tine, hrănește sensul de-a fi, aici, acum, deplin și mai presus de toate androginic. Cel căruia îi aparții și cel care îți aparține.

Simpla enigmă pe două picioare a vremurilor noastre, femeia, nutrește blândețe și pază bună în fața zbuciumului din sine, mai mult decât o face în fața grotescului ce o înconjoară. Ceea ce ne doboară din interior înspre afară nu-i nicidecum ciobul acela de cană spartă japoneză care, din contră, ne conferă un farmec aparte de rană, de obiect frumos de neîntregit, și-odată relipit ne ridică în sfere înalte, la rangul de operă de artă a suferinței. Ceea ce ne tocește din miez înspre piele ne mutilează, ne urâțește și ne cotonogește parșiv cât vinerea aceea lungă și slută de post negru. Curaj și priveghere să pui asupra ei, femeii enigmă, simplă cât un bob de rouă, și parcă toate cele ale urâciunii se disipează. Sădește liniște și pace într-însa și ține-o strâns la piept sub palma ta oblăduitoare.

Să-i fii și să-ți fie panaceu, acolo unde viața cea de toate zilele nu cruță nici sufletele tari, și nici pe cele moi, și unde drama existențială produsă de quiproquo-ul ideilor absolute îți sparge țeasta și-ți face flenduri inima și unde Camil Petrescu a înțeles mai bine decât orice bărbat în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,  că  “Femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.”, asta ca să păstrez cinismul vieții până la capăt, acolo unde cade cortina peste minciuna atotputernică a fiecăruia față de sine.

Simpla enigmă, femeia, nu-i simplă deloc, ci doar străvezie, iar sensul ei ontologic, deși indirect exprimat, e lesne de înțeles. Vorbește-i și las-o să-ți vorbească. Ascult-o și lasă să fii ascultat. Fii slab și las-o să facă abuz de propria-i vulnerabilitate, căci bine se ascute simțul emoției în Patul lui Procust când se afirmă că “ Cei cu adevărat în stare să sufere sufleteşte au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea inferiorităţii lor de o clipă – şi poate că tocmai această comprimare mistuie şi doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care îşi ascund simţirea, sunt cei care, şi mai ales prin asta, suferă cu adevărat.”

Ce titlu desuet, Femeia, simpla enigmă! Și câtă fragilitate în tandrețea lui!

Maitreyi Devi: „N-ai decât să stai cu spatele întors la mine…”