Am credinţa că atunci când ai aşezat pe buzele mele promisiunea iubirii, creatorul gândului tău a fost de natură divină. Din acel moment încerc să-ţi mărturisesc dulceaţa pe care ai adus-o în viaţa mea, sublima stare de întâlnire cu fericirea în celălalt.

A câta declaraţie de dragoste să-mi fie aceasta oare? Imperfectă şi necuprinzătoare ar fi ca toate celelalte dinainte-i. Săracă şi timidă pentru că vorbele sunt văluri care ne acoperă şi nu care ne descoperă. Eu, toată a ta, îţi sunt declaraţie de dragoste şi confirmarea adevărului ei.

Azi am să plec. Linişte să găsesc şi linişte să las în urmă-mi. Un timp, atât cât să simt că există o chemare înapoi mai intensă decât certitudinea necesităţii exilului pe care o trăiesc. Un interstiţiu, o fractură a timpului de umplut cu aurul regăsirii şi al resemnării poate sub ceea ce suntem ori sub ceea ce putem împlini aici.

Gândul meu prins în tulburarea iubirii rămâne al tău prizonier.

Dragostea ta e o binecuvântare şoptită în templul de foc al timpului. Cuvintele tale sunt lăcrămioare înflorite pe buza abruptă a flăcării celei mai înalte care e timpul iubirii noastre.

Ia-mă cu tine oriunde, atunci când vei simţi clipele tale că se cer trăite in doi, de noi doi, oriunde, oricând. E singura superbă nebunie pentru care aş fi gata să mă pierd, cucerind ceea ce îmi place să numesc Paradis.

Atunci când apele se vor fi liniştit, viaţa nu ne va fi doar încântare şi dulce reverie. Atunci, ca şi acum, atingerea ta îmi va fi fiorul care să mă ridice din condiţia mea de om, promiţându-mi grădina pierdută a Paradisului. Vocea ta va şopti mai aproape căutându-mă. Mâinile mele vor ţese fir de aur în borangicul zilelor tale, ale noastre.

Te iubesc ca la sfârşit de lume, cu disperare – cum spui tu.

Dragostea mea e ca un fluviu de poveste care, crescând la nesfârşit, în loc să se piardă în apele oceanului, alege să se întoarcă mereu şi mereu la izvoare spre permanentă înnoire. Acolo sentimentul înainte revărsat, exprimat, îşi dublează profunzimea, se rafinează, se limpezeşte – un altfel de flux-reflux.

La primăvară zăvoiul va înverzi iar păsările vor cânta voioase împletind cântările îngerilor cu ritmurile apei rostogolite peste pietre. Va fi un rai locul acela, ai să vezi!

A fost ca de poveste ieri – zăpada aproape neatinsă, diamantată, copacii goi, pudraţi, înţepând cerul curat cu crengile lor aurite, soarele…

Tu, alături, zâmbind, savurând liniştea şi întinderea pustie şi albă, îmi dădeai atâta căldură şi atâta bucurie!

Drumul prin zăpadă nu a fost decât un ritual de înseninare. Am simţit bătăile inimilor noastre sincronizate, rezonând la frumuseţea colţului acela de lume.

Sunt ca o arcă, sparg valurile, val sunt, în mine e zbuciumul mării şi în mine străfundurile ei sunt de neatins, căci tot tumultul ei s-a dublat în carnea mea, ca-ntr-o oglindă.

Din arhiva personală

Pe cadranul numărat al curgerii mele, dacă aş putea, aş condamna anii noştri împreună la trăire pe deplin cumpătată. Dar nu suntem, nici tu, nici eu, liniari; avem zbateri interne puternice, nevoi de exprimare diverse, ne jucăm de-a demiurgii.

Structurile noastre lăuntrice sunt mai complicate dar complementare şi în acord. Înţeleg acum. Şi totuşi, îngăduie-mi să te iubesc fără măsură, poate necumpătat.

Nu m-am cunoscut îndeajuns până acum de n-am ştiut că în mine există atâtea resurse pentru iubire.

Vorbim uşor despre sentimentul total, definitiv al reîntregirii, dar câţi avem norocul să-l cunoaştem sau sinceritatea de a nu-l invoca atunci când suntem conştienţi de vinovata exagerare?

Aş vrea să te pot sorbi, să poţi cuprinde gândurile mele, să vibrezi odată cu mine ca să înţelegi teribila întâmplare a sufletului meu, a fiinţei mele. În frumuseţea ei absolută e ceva aproape înfricoşător, atât pare de neomenească.

Şi în dimineaţa aceasta m-am trezit pui ciufulit şi somnoros în cuibul Acasă al braţelor tale. Să mă creşti şi să mă iubeşti, eu am să mă dau ţie spre desăvârşită modelare, să-ţi fiu pasăre măiastră, sculptată în carnea ta, după gândul tău, dacă ai să mă vrei, pentru totdeauna.

Acum sâmbăta mă simt ca o păpuşă tăiată anapoda din hârtie, lăsată în bucătărie, la aburi. Mâinile mi se înmoaie, obosite să tot încerce să ajungă la tine, picioarele mi se rulează ca să mă ţină pe loc – chiar şi în starea aceasta aş porni să te caut. Dar gândurile mele sunt fluturi liberi şi nemuritori care se opresc după îndelung zbor, în palmă aşezându-ţi inima iubitei tale.

Nu m-ai întrebat, nu ţi-am spus… cea din urmă chitară – e ochiul meu în vârtejul de culori al lumii, rostogolindu-şi lacrimile peste pietrele rotunde ale fiecărei zile, purificându-le – plâns tăcut al răbdătoarei aşteptări de tine căruia i-ar putea răspunde vibraţia inspirată a unei corzi de chitară.

N-am să încetez să te iubesc vreodată, e peste puterile mele. M-am dat toată ţie; dacă ar fi să te pierd, n-ar mai rămâne din mine decât coaja moartă a unui suflet pe care l-am crezut frumos şi bun şi pe care l-am ucis, paradoxal, dorindu-mi prea multă dragoste.

De aceeași autoare citiți și: https://bel-esprit.ro/nicolae-tonitza-sau-pictorul-tristetilor-luxuriante/