Să cânți/interpretezi Bach, Mozart, Debussy sau Ravel nu presupune mari probleme, dar când vine vorba despre Chopin, totul devine ermetic – pare să ne transmită inepuizabilul Éric-Emmanuel Schmitt. Obsesiile artistice ale scriitorului franco-belgian sunt creativ-narative, pentru că prolificul autor ne mărturisește, indirect, lecția descoperirii de sine, o lecție plină de pasiune. Nu ar fi nici prima nici ultima oară, în literatură sau în cinema, când o lecție de muzică devine, de fapt, o lecție de viață, iar figura profesorului e una centrală. Așa se face că, după Beethoven sau Mozart, avem să îl întâlnim pe Chopin, în cel mai recent roman autobiografic al neobositului Éric-Emmanuel Schmitt. Autorul mărturisea, într-un interviu  pentru Le Progrès: «Da, am scris  și o carte despre Mozart, și una despre Beethoven. Muzica este indispensabilă pentru viața mea interioară. Prin ea renasc, mă consolez sau îmi exprim suferința. Muzica are o incredibilă influență spirituală și emoțională asupra mea. Pot să stau o zi fără să scriu sau să citesc, dar nu și fără să ascult sau să fac muzică. Respir prin urechi!»

Așadar, în volumul Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (al șaptelea volum din Ciclul Invizibilului), descoperim o splendidă poveste inițiatică, muzicală și onirică, așa cum numai Éric-Emmanuel Schmitt știe să scrie (tandru, seducător, profund). Frământat de de o amintire din copilărie, în fapt, o veritabilă, epifanie, dar și fascinat de Chopin, tânărul Éric-Emmanuel se hotărăște să ia ore de pian. După un început cu stângul, doamna Pylinska, exotica și intransigenta profesoară poloneză stabilită la Paris, îi va oferi o educație muzicală originală: lecții private despre viață, despre artă și despre iubire, care, odată înțelese, îi vor revela tânărului adevărata lui vocație. Așa cum și-a obișnuit cititorii, Schmitt ne prezintă o altă versiune a feminității, dar și o delicată poveste, ca o adiere, despre ucenicia acelui lucru care îi scapă rațiunii: esențialul. Învățăturile (despre Chopin) deplasează atenția către propriul corp, îl obligă pe învățăcel să înțeleagă opoziția dintre sterilitatea vituozității și sensibilitatea învăluită în intelect. Așa cum, în ‘romanul cu suflet de copil’(Oscar și Tanti Roz), băiețelul bolnav reînvață dragostea pentru viață, aici,  pe alt palier, la alt nivel, Doamna Pylinska este cea care întrevede sensibilitatea extremă a studentului de la Filosofie (în cadrul prestigioasei École Normale Supérieure) și-l ajută să-și descopere delicatețea interioară.

Éric-Emmanuel avusese parte de-o ‘epifanie’ în momentul (când avea nouă ani) în care o asculta pe mătușa sa preferată (Aimée) cântând la pianul familiei. Incitat de instrumentul care produce lumină, emoție, serenitate și fragilitate, Éric-Emmanuel dorește să se perfecționeze în arta muzicală. Mai târziu, în perioada studenției sale la Paris, se hotărăște să învețe să cânte la pian, luând lecții de la doamna Pylinska. Departe de modelele tradiționaliste, metodele (prea puțin ‘ortodoxe’) doamnei Pylinska frizau bizareria, dar îl și atrăgeau pe tânărul sedus de spiritualitatea damei cu aer de gardian (și de carceră, dar și de templu). Romanul e scris cu bucurie, într-un stil binevoitor, mai ales că lupta pentru toleranță este deja ‘o marcă’ a scriitorului franco-belgian.  De la primele întâlniri, pedagogia aparte a excentricei poloneze îl fascinează, intrigându-l în egală măsură: „Chopin  compune despre liniște: muzica lui de acolo iese și acolo se întoarce, chiar e cusută de aceasta. Dacă nu știți să savurați liniștea, nu aveți cum aprecia muzica.” Considerațiile muzicale erau, cel mai adesea, pigmentate cu sfaturi ce păreau cel puțin bizare pentru un muzician. Bunăoară, tânărul învățăcel era sfătuit să mângâie florile din grădina Luxembourg, fără a le mișca picăturile de rouă, dar și să participe la dialoguri în care se făceau analize comparative despre Liszt și Chopin, adesea în cheie comico-parodică (delicioasă paradie despre nasul lui Cyrano de Bergerac). Grație intransigentei artiste cu turban grena, naratorul parcurge drumul inițiatic până la descoperirea «secretului lui Chopin», dar, cel mai important, descoperirea de sine: dragostea și vocația literară. Nu se putea să nu se ivească, la o astfel de temă/evocare, aluzia la maestrul madlenelor, Marcel Proust/À la recherche du temps perdu (călătoria la Cabourg evocă celebrul Balbec).

Asistăm la o fabulă  despre muzică și despre viață: doamna Pylinska îl învață să trăiască frumos viața, traversând opera lui Chopin, descoperă  cum trebuie să interpretezi ca să înțelegi mesajul. Deloc îndepărtată de sens este chiar lecția iubirii (carnale):«Pentru întâia oară, una și aceeași persoană îmi aducea laolaltă viața sexuală și cea amoroasă. Înainte de Paris, nu cunoscusem decât pasiuni platonice, lipsite de reciprocitate, pubere, în care îmi mâncam ficații plângându-mi nenorocul (…) În fața lui Dominique, pierdeam iluzia controlului, ce caracterizează libertinajul, nu mai eram stăpânul propriilor emoții, un sentiment mai amplu, mai puternic decât mine, mă subjuga și mă invita să cedez.» În paralel, dezvăluirile sentimentale din viața muzicianului polonez conturează viziunea (nouă) asupra iubirii. «Prima dată când Chopin a văzut-o pe Sand, a spus: „Asta-i o femeie ?” Prima dată când Sand l-a văzut pe Chopin, a spus: „Cine e fetița asta?” Ce chestie!», conchide – apoi –  excentrica pianistă: «Nu iubești cu adevărat decât atunci când nu ești îndrăgostit. » Bulversanta lecție despre iubire îi deschide și mai bine ochii tânărului student din această poveste garnisită cu motani, c-un păianjen meloman și cu-o adorabilă mătușă ce pare o versiune a ‘iubitei locotenentului francez’. La momentul destăinuirii secretului, ecourile filosofului din Lancrăm confirmă necesitatea de a ‘nu strivi corola de minuni a lumii’, căci firoscoasa poloneză îi răspunde pe măsură:«Există secrete pe care nu trebuie să le pătrunzi, ci doar să le frecventezi, compania lor te face mai bun.»

Junele meloman va observa mai atent efectul pe care vântul îl producea printre frunzele copacilor, va privi cu atenție roua de pe flori și își va mângâia iubita, într-o nouă melodie a vieții. Delicatețea sugestivă ține de magie la acest scriitor îndrăgit:«Scriu mângâind florile de câmp, fără a le mișca picăturile de rouă. Scriu făcând cerculețe în apă, pentru a pândi amplificarea undelor și dispariția lor. Scriu ca un copac în bătaia vântului, cu trunchiul inteligenței rămânând neclintit și frunzișul sensibilității fremătând.»

La trei decenii distanță, Éric-Emmanuel Schmitt va reînnoda legătura cu trecutul revelator și își va regăsi (bătrâna) profesoară, cu puțin înainte ca aceasta să moară:«Doamna Plynska, categorică, vie, poruncitoare, doar un pic mai scundă și mai ridată, și-a deschis brațele, gest neobișnuit pentru ea, iar eu m-am aruncat în îmbrățișarea ei. Jurnaliștii și fotografii, surprinși, au alergat spre noi pentru a imortaliza evenimentul și a înțelege motivul euforiei noastre.» Abia atunci va înțelege perfect secretul lui Chopin. Parcurgând etapele vieții, după ce aprofundase opera acestui artist, a înțeles sensul existenței terestre, mereu în umbră, umil și solitar, aparent o ‘viață mică’, dar liberă și bogată în profunzime. În acest mod, vocația interioară – acea ‘a doua viață’ – capătă sens, transcenzând muzica lui Chopin, descoperă puterea vieții secunde, interioare. Autorul glisează între pudoare și complicitatea confesiunii. Cele 122 de pagini, doldora de nectar, fac    să rezoneze cuvântul și cântul, într-o sensibilă poetică justă de la un capăt la celălalt. Cu prospețime, limpezime și – mai ales – capacitatea de a încânta, Éric-Emmanuel Schmitt dezvăluie o (nouă) tandră didactică, într-o lecție despre muzică și viață.

Doamna Pylinska și secretul lui Chopin – Traducere din franceză de Doru Mareș, Seria de autor Eric–Emmanuel Schmitt, colecţie coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction, 2019

Coperta: Angela Rotaru © Humanitas Fiction, 2019