Înaintea fiecărui spectacol
şarpele deschidea gura
şi îşi elibera
îmblînzitorul.

I se supunea apoi
întrutotul.

Ştia că dacă reprezentaţia iese bine,
după ultimele aplauze,
acesta îl va lăsa,
iarăşi,
să îl înghită.

Era o înţelegere veche între ei,
nici unul nu o încălca.

Aşa azi, aşa mâine.

Într-o zi, îmblînzitorul
a murit.
Îndurerat,
şarpele s-a făcut de piatră.

*****

După ce ne iubim, deschizi ferestrele
să intre aerul proaspăt al deşertăciunii.
Nu pot fugi. Urlu. Zgîrii pereţii
pînă ajung la coastele altor bărbaţi.
Ei mă imploră să îi salvez. Sînt neputincios
ca o sperietoare în mijlocul grădinii incendiate.
Tu rîzi, devii nemiloasă. Îmi spui
că dragostea e mai încăpătoare
decît memoria unui orb.
De mîine,
va trebui să mă mulţumesc
cu puţinul scăpat dintre ghearele păsărilor.
Fiece clipă trăită
e un bănuţ de aur
risipit de Dumnezeu
pentru mine.

Costel Stancu

din volumul IEŞIREA DIN PEŞTERĂ