Ceasul de hârtie risipit pe scenă și în poezie

Dominic Stanca (n. 31 ianuarie 1926, Cluj – d. 26 iulie 1976) este actorul-poet, fiu al Ardealului istoric, conștiință istorică profund contemplativă și insistent evocativă înscrisă în linia „cerchiștilor sibieni” în continuarea demersului promovat de Radu Stanca (vărul său), Ștefan Augustin Doinaș, Ion Negoițescu, alături de Eta Boeriu, Ovidiu Cotruș. Fără a fi întru totul fidel Manifestului  Cercului literar de la Sibiu, Dominic Stanca a fost cel mai muzical și autoironic dintre cerchiști, cel mai rafinat pictor al realității etnografice și geografice, realizând tablouri în cromatică sepia așa cum afirma Ion Negoițescu, jucăuș și uman, răbdător și deloc teatral, tocmai el Actorul!

Două condeie-flăcări închinate hârtiei, Dominic și Radu Stanca au ars nefiresc de repede pentru a lăsa posterității Drama confruntării cu verbul, cu speranța sau cu neîncrederea în cuvânt, în virtuțiile-i salvatoare (Aurel Felea), iar ceea ce i-a unit nu a fost în exclusivitate legătura de sânge pe linie paternă, ci și burgul medieval unde Radu era „cel mai frumos din oraşul acesta”.

Debutul real,  de maturitate creativă a lui Dominic Stanca, este considerat textul poetic

”Crengi” publicat în Revista- Fundaţiilor Regale” nr. 10/1944.

Debutul editorial al autorului are loc în 1957 cu volumul „Roata cu şapte spiţe”, în 1968 apare volumul Pentru un hoţ de împărat, iar în 1970 volumul de poezii pentru copii Gri-Ru-gri. Opera sa de referinţă va fi publicată postum: 1977- „Strada care urcă la cer”, 1981- „Timp scufundat”, 1984 – „Un ceas de hârtie”.

În ritm baladesc, povestea gureșului Gri-Ru-gri este nu doar fantezistă, cât mai ales moralistă. Cel „nevăzut ca duhul casei” părea „întrupat în temelii”. Prezenţa-i era abia intuită („îl ghiceam aici, acolo…”), „mic şi gureş”, „zvon al serii / ş-al tăcerii”. Părea prezent peste tot… „ba la poartă, / ba sub vatră…” şi totuşi, nicăieri. Curiozitatea copilului e firească. Ce să fie?! „Cântă pragul – cepeleagul?… / Cântă vatra?… Cântă piatra?…” Se conturează acel joc labirintic prea grăbit („mă grăbii”), periculos ce amintește de „cotobelcul” lui Ion Barbu,  „seri tomnatice, cu brume, / seri pustii, cu vijelii…”, timpul trece obsesiv… „azi aşa, / mâine aşa…” „Și-l visai…” Ca un transfer în planul oniric, ni se contu­rează un ipotetic („aşa-mi părea”) portret: „era mic, / mult mai mic /de-un firfiric, /bob de nea /sau peruzea, /şi sclipea /ca o mărgea!”

Îndrăzneţul scenariu imaginar ni-l prezintă pe minusculul  erou în chilia lui de piatră / tânguind pe-o cobză spartă…”, copilul de poveste, fireşte, oferindu-se să-i vină în ajutor. Şi… pare că-i zice, ca-ntr-un descântec: „Băiete mic, / fii pe pace/ nu-i nimic! / Mai dibace cobză-ţi vând, / cu trei strune de  argint…” Simbolicul „trei” e relevant: „ una zice vers de joc, / cea de-a doua de noroc, / cea de-a treia de alint…”

Pentru a-i reuşi jocul, copilul îl cheamă „sfios pe nume…”  Şi ce nume! „Gri-Ru-Gri”. întrebarea e… din ce cântă?! Din flaut, din lăută?!… Căutările persistă… „în pervaz /pe sub viţe de glicine”. Şi, „scobind în temelii”, ca-ntr-un descântec, „Gri-Ru-Gri, băiatule, / Gri-Ru-Gri, aflatule, / ieşi din schit… /Bine-ai venit!” Dezamăgirea e totală. Copilul se simte păcălit. Guralivul cântăreţ e mic, „tare amărât”, „negru şi urât”. Iar răzbunarea pare justificată. „L-am scuipat și l-am zvârlit, /l-am călcat şi l-am strivit…” Inițierea în tainele ontologice revelează asperitățile vieții și-l determină pe neofit să rostească jurământul că va îndrepta cândva greșelile trecutului: „O, de-o fi cândva ş-o fi, / altu-n loc dac-ar veni / îi dau pace, nu-l mai stric / ş-am să-i zic: – Boblete mic, / ești un fulg de borangic, / sau de nea / picat ca o mărgea!…”

Dominic Stanca va prelua anumite caracteristici afirmate de membrii Cercului, ca de exemplu umorul, ironia, atitudina ludică, starea meditativă care străbat opera sa literară, dar și valorificarea idilică a spațiului rural.

O creaţie în stil de romanţă: „Răsfoite frunzele’n cărare / Tot mai spun iubirea noastră mare, / Tot mai amintesc atâtea seri, / Îndrăcite frunzele de ieri…”, actualizează reminiscenţe din lirismul unui alt mare ardelean, Octavian Goga, cu-acelaşi melancolic nerv erotic: „Dorurile mele /N-au întruchipare, /Dorurile mele-s /Frunze pe cărare…” Aurel Felea a intuit în opera lui Dominic Stanca „un stăruitor fior al crepuscului”, o „blândă obsesie a înserărilor, a vestejirii, a toamnelor, a timpului revolut”, un imaginar poetic stăpânit de o liniște interioară, ușor romantică, ludică „Peste toate clapele / scutură lumina desfrunzită apele” („Linia rustică”).

Dominic Stanca a fost o conştiinţă artistică frământată, mereu în căutare de sine, îmbinând deopotrivă trecutul şi prezentul, tradiţia şi inovaţia. El a reușit să recupereze harul oralității, muzicalitatea monorimei din epopee, dăruind cuvintelor izvoare de semnificații reale prin valorificarea ironiei, parodiei și a carnavalescului.

Linie rustică

Livezile poartă în scutec florile;
ca un tub de orgă sună morile.

Un pom uscat defuncta iubire;
vânt furişat printre crengi, subţire.

O pleoapă ceaţa serii lăsată;
orologii ruginite fără să bată.

Seară vastă, râsetul teafăr;
la căpătâi de veghe un luceafăr.

Numai morile, morile
nu-şi mai tac plânsorile.

Peste toate clapele
scutură lumina desfrunzită apele.

 

Liniște

Liniște…
Liniște…
peste tot numai liniște…

Mi-e atât de bine aici lângă liniște, 
lângă cerul adus, încovoiat ca un ram
peste inima mea, când inimă n-am, 
peste cântecul meu, când cântece n-am, 
peste dragostea mea, când dragoste n-am, 
la marginea lumii, când lume nu am…

Citiți și articolul despre I.P. Culianu, de aceeași autoare.